Clocit în cea mai muncitoare țară de pe pământ, covidul a ocolit grandoarea autostrăzilor, zgârie-norilor, zgârie-drepturilor omului și se pare că a erupt dintr-o piață coclită, unde oamenii târguiesc, pofticioși, lilieci, șobolani, șerpi, pangolini și alte viețuitoare smulse cu arcanul din intimitatea săbăticiei, mama bolilor exotice.
Între timp, boleșnița a întors pe dos întreaga Asie, ca hoardele lui Timur Lenk, și a dat iama în inima creștinătății. O vreme, românii s-au molipsit doar cu zvonuri și glume colportate pe zidul lui Mark, dar gluma s-a îngroșat odată cu fluxul de pelerini vero italiano care îneacă punctele de carantină.
Apoi, ai noștri au făcut ce știu, ei, mai bine: au devalizat magazinele. Abia dup-aia am ajuns și eu la #covid_shopping_session, ca o floricică la spartul târgului:
E dimineață, dar parcarea e plină deja. Ăștia or au dormit aici, ori au de gând s-o facă la noapte, încolonați ca furnicile, la casele de marcat.
Sprinten ca un iepure în bătaia soarelui, mă-nham la un cărucior și-i dau bice prin ușile glisante, trec de gardienii rafturilor și mă opresc abrupt între doi omoplați. Coada începe de aici, odată cu magazinul, care se termină la capătul ei. Vrăjesc rapid o gospodină oacheșă care-mi ține rândul cu promisiunea că-i aduc, din pământ, din piatră seacă, un borcan de bulion și mă arunc în mulțime.
Trec iute de fructe. Nici dracu’ nu se uită la ele, deși au mai mult conservant în ele decât borcanele cu dulceață și îmbătrânesc în ritmul lui Cher. Pe astea, tot aici le găsesc și după sfârșitul lumii, no doubt about it.
La mezeluri, omor. Ăștia s-ar ciomăgi cu batoanele de salam, dar nu îi lasă conștiința burții. Raionul de carne e devalizat ca Bancorexul în anii de glorie. Mai încolo, bidoanele de apă, câte au mai rămas, zac moarte pe podea. Raionul de conserve s-a evaporat ca un vis de primăvară, i–am luat urma după amintiri, ca un câine bătrân și chior, că n-am mai găsit decât prețurile și o cutie goală, de carton, sub care tremurau de frică trei bucăți, de ficat cu fainoșag și gustul Ardealului pe fond albastru-optimist.
Îmi amintesc prea bine, am mai trăit vremuri dintr-astea, dar virusul se chema ceaușescu și golea rafturile la fel de iute.
A naibii nostalgie! Cât am lăsat garda jos, o pensionară a trecut elegant pe lângă mine, a dat cu grebla printre conservele mele de pate și s-a băgat în față, la altă casă.
– Păi ce facem mamaie, ai terminat rafturile și te-ai apucat de coșuri?
În zadar. Baba s-a topit în mulțime, se vede treaba că are școala cozilor la adidași de porc și portocale și că se mișcă, zilele astea, ca un rezervist rechemat la arme.
Oacheșa îmi face cu mâna în dreptul iaurturilor. Flutur, triumfător, borcanul de bulion, și simt, țâșnind din o mie de ochi, un duș rece de invidie neaoșă. Mă întorc la coadă, nu înainte să iau și o pungă de cereale așa, ca să-mi ostoiesc foamea din creieri. În juma de oră, cât am avansat cinci metri, se evaporaseră și alea. Îi auzeam, în spate, cum răsuflau deznădăjduiți pe culoarul cu pricina. Dacă aș mai fi luat vreo două, puteam să-mi deschid o tarabă între casele 8 și 9. Anyway. Mă uit în coș – ceva conserve, niște bulion, cerealele, două sticle de apă și o mână de cartofi, dar la ce isterie se ridicase deja, aveam lejer de-o bișniță.
Avansăm încă vreo doi metri. Precum armata germană, turlele Moscovei, văd în depărtare coșmelia cu țigări din fața casieriței.
Pe rândul vecin, o păsărică galbenă-n cap și neagră-n cioc păzește un cărucior plin-ochi și susură, cu mâinile înfipte-n șolduri, că a înnebunit lumea.
– Da’ mercedesu’ ăla plin de conserve îl împingi la derută, sau te-ai rătăcit p’aci, printre noi?, se auzi o voce dinspre raionul de spirtoase.
E glasul invidiei. De acolo, mai face juma’ de oră până la bandă. Gagica s-a opărit în obraji și s-a întors cu spatele, fluturând bărbia prin aer ca un imperator rural. O văd cum își dă ochii peste cap, de parcă și caută creierii și hâțână căruța a pagubă ceva mai încolo.
Până am ajuns în dreptul casei de marcat, creierii îmi țiuiau, deja, în ritmul scannerelor. Zâmbete de complezență, dau banii și bună ziua, cărăbănesc toată agoniseala îndărăt, în coș, și pornesc spre lumină. La ușă, privirile clienților se scurg pe coșul cu alimente pentru săraci, plin de făină, mălai, ulei și conserve.
Mi-e rușine de rușinea lor și mă gândesc la casierițe, adevăratele eroine ale coronavirusului. N-au măști, n-au o clipă de repaus și își trăiesc autoizolarea în metrul pătrat dindărătul casei de marcat. Noi, ăștialalți, ne-am întors în vremea bunicilor. Fiecare stă acasă la el, pe câte un sac de mălai, o fântână de apă îmbuteliată și cinșpe găini în poiata din congelator.
În ritmul ăsta, dacă nu ne omoară boala, ne va răpune prostia sau vom ajunge să roadem, ca hamsterii, la etichetele din magazine, că rafturile-s de fier și țin la tăvăleală.
Foto: Libertatea
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment