Viorelul pâcălit de Vulpiță și alte siroape tv

Nu ştiu ce demon m-a prins de suflet joi după-amiază, chiar înainte de mântuirea weekend-ului, când am am deschis televizorul la ora gospodinelor, cu un gest reflex, dar fără să privesc în limbi ceasornicul din perete. Ei bine, în loc de ştiri, la butonul cu numărul 7, torcea, retard, deja celebra vulpiță.

Citisem despre ea, mai demult, dintr-o curiozitate bizară, auzisem din boxele maşinii tot soiul de ode ridicate în cinstea felinei rurale, dar n-o văzusem niciodată, până acum, prihănind în regim de „live” principiile elementare ale raţiunii umane.

Lângă ea, cu ochii mijiţi şi gura căscată ca un pui de pisică abia fătat și pornit în căutarea luminii, bărba’su respiră greu, căutând să ţină pasul cu dezbaterea academică care a izbucnit în studio. Deci ăsta e fenomenul național, care a cucerit access prime-time’ul precum otomanii, Asia întreagă.

Panicat, apuc telecomanda şi gonesc mai departe, un număr mai sus pe strada televiziunii.

Aici, o brigadă de bombardieri porcăiesc o adunătură de silicoane şi viceversa, după cum cere audienţa. Stau împrăştiaţi pe canapele şi fotolii şi latră unii la alţii, de mi s-au prăbușit urechile. Aş vrea să-i înţeleg de ce. Mi-e imposibil. Aş vrea să înţeleg de ce aş vrea să-i înţeleg, dar nici asta nu-mi iese.

Mă-ntorc în josul telecomenzii, unde-l găsesc iar pe bărba’su vulpiţei, cu gura la fel de căscată. Tot acolo e, ca un cameleon care aşteaptă o insectă în proximitatea fălcilor. Un dinte de fier, dintr-ăla ca la rapperii de pe coastele Americii, îi sticlește pe-o gingie.

Vulpiţa priveşte, ruşinată, în pământ, tocmai ce-şi ia o săpuneală severă de la domnul care vâna elodii, pe vremuri, în garsoniera lui domnu’ Dan.

În fine, timpul nu iartă pe nimeni, emisia se apropie de final. O domnişoară prezentabilă intră abrupt în prim plan, recită o cohortă de sponsori, după care momentul ei de glorie cade pradă genericului.

N-a fost ușor, dar a trecut. Până la urmă, am mers pe mâna lui Draculaș, iepurele-vampir și m-am hlizit la desene animate ca-n vremurile când vulpițele trăiau în vizuinile lor din pădurile vasluiene, nu la tv, în văzul lumii.
Aici închei și eu povestea mea, iar cine-a face ca mine, ca mine să pățească 🙂

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: