Zdrobită sub pumnul reformelor de la finele secolului trecut, ăla mort și îngropat în datoriile luptei pentru democrație, ultimii discipoli ai tranziției postdecembriste se regrupaseră în subteranul bucureștean, aidoma pribegilor care luau drumul peșterilor acum mai multe secole, și alea îngropate, la rândul lor, în neputința filosofiei „să fie bine, să nu fie rău”.
La patru decenii de la inaugurarea magistralei de metrou și la trei de la vernisajul buticurilor underground, ne aflăm în momentul zero al cotețelor subpământene: zero contracte cu Metrorex, zero chirii plătite, zero autorizații de construire, zero avize ISU.
Bazarul subpământean supraviețuise inclusiv prăbușirii talciocului Europa și părea că se va osifica în nișele ascunse luminii soarelui, luând chipul unui muzeu al capitalismului sălbatec din anii ’90.
Dar pâinea nu se face cozonac, nici cotețele, spații civilizate cu avizele la zi, așa că răzmerița a izbucnit în Bastilia de sub nivelul mării, cum altfel decât în direct la tv.
Sub urările de rămas bun clocite în institutele de maltratare a limbii, din periferiile orașului – „prafu’ să se aleagă de tine!”, „să mori în cancer!” „javră ordinară” și altele asemenea –, șeful Metrorex s-a avântat, astăzi, în lupta cu buticurile, mânuind, stângaci, o rangă, printre oștile de banane, chiloți, merdenele și accesorii GSM. E marți, e ploaie, trei ceasuri rele și aburi în ochelari, fir-ar ea de mască. Aidoma unui celebru Maybach, tâmplăria de termopan rezistă la rangă, cordonul de jandarmi și locali rezistă și el, iar vocea mulțimii cere documentul care permite organului să le demoleze tarabele, tocmai ei, care, de altfel, nu mai au nicio hârtie de bună găzduire cu Metrorex de vreo trei ani.
Ledurile camerelor tv sunt în direct, semnalul le tot pică, se pare că nici satelitul nu mișcă la metrou fără voia lui nenea.
Circ ieftin de București, nu ca la metroul din Cluj, unde oamenii serioși își văd de treabă, nu protestează în stații și nu construiesc tarabe, ilegal. Ce-i drept, nu construiesc nici măcar legal, un capăt de linie, dar vai, ce porcărie e capitala și ce poezie se scrie pe trotinetă, sub dealul Feleacului.
Revenim în tranșee, unde spiritele clocesc în aerul prost ventilat. „Jos abuzurile! ”, tușește o tanti, țintuind organele cu privirea-i aprigă. Nu e covid, își drege vocea dăcât, pentru că injuriile își cer tributul după juma’ de oră de imprecații. Mă uit repede pe sus, într-un cadru larg, dar nu văd niciun abuz pe tavan. De unde Doamne iartă-mă să le dea jos???
Anyway, ca la un meci de cooperativă, chibițăm o partidă cu final așteptat. Așa cum au pierdut bătălia cu Băsescu-primarul acum douăzeci de ani, când sorții încă le mai făceau cu ochiul pe baricadele sărăciei de la marginea Europei civilizate, buticarii vor pierde și acum, într-o lume complet schimbată, când timpul nu mai are răbdare cu ei.
Îmi trag sufletul, las nițel telecomanda și mă gândesc oare cât ne-o costa tot circul ăsta? Demolatul, cârpitul zidăriei, că nici dracu’ nu mai pune la loc mozaicul ăla, bun-rău așa cum era el, gândit să se potrivească cu celelalte spoieli primordiale care se identificau cu imaginea metroului bucureștean.
Vor lăsa spațiile libere de acareturi, ca să se mai dilueze fluviul uman care spumegă prin stații?
Unde vom mai găsi un ciorap fin, ziua-n amiaza mare, la Universitate?
Unde se duc merdenelele când se ridică din subteran?
Va retrograda Dinamo, sau or să tragă, din nou, linia pe răboj, până sub haita roșie?
Când se întoarce vremea bună, că berzele cuibăresc deja și noi tremurăm ca vrăbiile, în vânt?
Numai probleme una și una, și naiba știe ce grozăvii ne mai aduc pe cap jurnalele de seară. Până una-alta, o bucată din istoria recentă și gri a orașului sfârșește într-un spectacol pe măsură de trist și de cenușiu.
Concluzia? Cică vor scumpi călătoria cu metroul. Hai c-am înfrânt și de data asta.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment