Facts: La Pitești, un copil de patru ani a intrat în comă și a murit după o anestezie generală făcută la stomatolog. Cabinetul nu era autorizat pentru acest tip de procedură.
România a mai cheltuit o viaţă de copil doar ca să-şi numere încă o bubă pe trupul năpădit de mucegaiuri. S-a hlizit, ştirbă şi ruptă-n cur, apoi a târguit un prunc de patru ani ca să vadă cu ochii ei ce ar fi trebuit să ştie deja: o mână de doftori stomatologi în puterea meseriei, o mie de cabinete. Unde-i diferenţa? Colcăie sub preş, plină de impostori, ascunsă bine printre celelalte bube, pe care le vede doar prețăluind vieţile copiilor.
Câţi au murit la Colectiv, doar ca să aflăm neputinţa uniformelor? La Caracal? La spitalul din Paşcani? Înecaţi în fose septice sau spânzuraţi prin leagăne improvizate, ca la Iaşi sau în Făgăraş? Putem desena o hartă întreagă cu aceste tragedii gratuite. Arşi, bătuţi, violaţi, ignoraţi, omorâţi de neputinţa autorităţilor, de jegul din spitale, destinul lor desenează un periplu printr-o ţară din lumea a treia, mâncată de cangrena dezumanizării.
Ești bolnav? Nasol! Aici nu poţi intra la prima adresă pe dreapta, ca să te tratezi de o durere, aşa cum promite la lege. Nunu. Trebuie să înveți să îți dibuiești singur bubele, apoi să cauţi printre prieteni şi neamuri, ca pe vremea lui Pazvante Chioru’, să te duci la unu’ pentru care girează un cunoscut, că nu te betegeşte mai rău. Nu te duci de-a dreptul, aşa cum ei ştiu să-ţi tragă banii de CASS, lună de lună. Trebuie să vii din partea cuiva, ca să nu atârni pe un scaun o jumătate de zi pentru un diagnostig adeseori strâmb. De parcă la mine vine cineva, din partea cuiva, când iau leafa, şi aşteaptă așișderea, cuminte, într-un colț, să îi dau tainul de 10% pentru “sănătate”.
Cu ce cântăresc mai greu 64 de morţi la Colectiv faţă de copilul omorât pe un scaun stomatologic, în Piteşti? Cu nimic, pentru că nimic nu s-a schimbat. Aceleaşi proceduri haotice, aceeaşi oameni, acelaşi jeg, acelaşi sistem defect unde, care cum a putut, şi-a băgat mâinile până la coate şi picioarele până la genunchi.
Diferenţa e că, de data asta, nenorocirea a lovit în privat, pe bani extra, într-un loc unde legea dormea cu toate braţele pe piept. Nicăieri nu-i sigur, nicăieri nu poţi lăsa garda jos, trebuie să căscăm ochii la fiecare pas ca nişte creaturi fixate în lanţul trofic din inima junglei.
Mi-e că, în ritmul ăsta, n-or să ne ajungă copiii, atâţia câţi mai avem, ca să aflăm toate bubele sistemului. Dar văd că ne străduim din răsputeri să-i trimitem într-o cruciadă de tip nou, altfel nu mi-aş putea explica locul fruntaş în UE la mortalitatea infantilă. Vom reuși să-i salvăm?
Întreb doar, pentru că, în România, noi nu trăim, ci supravieţuim.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment