Izbăvirea lui Iuliu Maniu – 5 februarie 1953

La 5 februarie 1953, pe o vreme câinoasă ca sufletul lui Vasile Ciolpan, comandantul pușcăriei Sighet, țara l-a pierdut pe Iuliu Maniu, unul dintre părinții României Mari.

Cred că și moartea s-a mirat de starea în care l-a găsit pe marele om de stat, flămând, paralizat, încălzindu-se la caloriferul înghețat din celula sa. După o viață trăită în slujba românilor, primea doar un un coltuc de pâine pe zi, medicamentele îi fuseseră interzise, iar trupul nu mai voia să-l asculte, agonizând sub o pătură cazonă.
Așa s-a prăpădit Maniu.

Preotul greco-catolic Alexandru Rațiu, vecin de celular, a reușit să-l mărturisească pe ascuns, câteva săptămâni înainte de izbăvire.  

Cumplita veste a murit odată cu el, în celularul pușcăriei Sighet. Colegii de suferință i-au cântat pomenirea prin țevile din celule, în alfabetul Morse, oameni remarcabili ai celei mai frumoase generații care a trăit pe pământ românesc.  I-am meritat, oare?

Și de ce toate astea? Pentru că a refuzat să gireze un consilu de tranziție spre regimul de sclavie denumit, generic, epoca de aur. Pentru că a iubit democrația și n-a luat în brațe semianalfabeții care i-au luat poporul ostatic. Până în ziua de azi, rămășițele martirului zac ascunse în Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației, așteptând să se întoarcă în mormântul încă gol săpat pe Dealul Țarinii, acasă, în Bădăcin.

În același an, într-o celulă vecină, murea și Gheorghe I. Brătianu, alt ghimpe în coasta nomenclaturii bolșevice.

Pe vremea aceea, bezna comunismului abia răsărea, iar sub strălucirea ei rece erau zdrobiți luptătorii din munți, intelectualii din pușcării și țăranii care se opuneau colectivizării. Chiar idolul nostalgicilor, ceaușescu, plătitorul de datorii pe cârca generației ’80, clăditorul de monumente la fel de urâte ca el, a fost cel care a zdrobit, la Vadu Roșca, rebeliunea ultimilor răzeși liberi. Un cizmar mărunt şi fanatic, aflat la polul opus al istoriei față de liderul țărănist.

Dacă există un Iad, sper că el și cu acoliții săi rătăcesc și acum între cele două lumi, cerșind izbăvirea la porțile infernului.

Poza e de pe memorialsighet.ro, un loc pe care vă invit să-l vizitați, online și offline, ca o reparație morală pentru generația pe care am pierdut-o.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: