Despre acest Stalingrad al centrelor istorice de pe bătrânul continent, unde până şi apa chioară se vinde la bani de capitală europeană, iar jegul cojeşte pereţii ruinelor din micimea urbei cu visuri pariziene. Doar că, printre malurile betonate curge Dâmboviţa, nu Senna, la Hotel Concordia mai țes intrigi doar şobolanii, chiriaşi în celebrele ruine, cele câteva despuiate proptite la ferestrele unei cârciumi roşiatice nu ne aduc mai aproape de mirajul Moulin Rouge nici măcar cu jumătate de crac, iar desfrâul culinar ridică decongelatele la rang de haute cuisine.
Neoanele şi ţăranii de oraş colorează chipul mutilat al urbei într-un decor strident, unde Kusturita ar putea fugări din nou pisica albă şi pisica neagră. Şi cerşetorii, şobolanii, borfaşii, curvele şi escrocii, ca să fie treaba-treabă, aşa cum îi place sârbului cel gospodar.
Așadar, vă propun un poem fără refren despre un sinistru urban etern:
Desculți prin Centrul Vechi / Doină de jale urbană
Cu părul clăbuci,
Obrajii-n vopseluri,
Fărâmă-n cuvinte
Accente rurale,
Şi gleznele-n tocuri
Şi țâțele-n poale.
E scroafa-n copacul
Din centrul istoric.
Prin beciuri imunde,
Ascunse-n neoane,
Îşi târâie noaptea
Spărgând avioane.
Sub ziduri cojite
De unghiile vremii,
Sclipiri veștejite
Alintă mesenii.
Citind telefonul,
Felina îşi scurge
Din buze, paharul,
Şi ochiul parcurge
Inert, insectarul.
Privește-afectată,
Golindu-şi privirea
Şi trupul mănos,
Crăcit pe tarabă
La bani de-o cinzeacă
Şi-o poantă beteagă.
Delirul urban,
Ce sat cu asfalt!
În cârciumi, la stradă,
Cu fiţe mizere,
Se-adună la mese
Vigori efemere.
Prin Centru, pantofii,
Mătură strada,
Plimbându-şi neghiobii,
Ca Dunărea, apa.
Iluștri faliți:
Praful le sare
Din tălpi până sus,
În buzunare.
Foto: Octav Ganea
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment