Capăt de drum

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

25. Capăt de drum

Copilăria mea s-a topit odată cu zăpada mieilor lui 2003, când ai ieşit pentru ultima oară pe poarta casei. Ne-ai adunat pe toţi în jurul tău, aşa cum ţi-a plăcut mereu să ne ştii. Popa citea pe nas dintr-un ceaslov negru, eu plângeam obidit iar Domnul dădea cu zăpadă şi apă, nehotărât parcă în desfacerea iernii.

Cu fruntea plecată, aşa cum nu-l mai văzusem vreodată, Sandu mâna încet calul spre cimitir. Alături, naşu’ Sile şi ‘nea Gheorghe plângeau ca doi copii. Din şapte fraţi, doar ei mai rămăseseră s-o ducă la groapă. În urma sicriului boceau, risipite, cumnatele, câte mai răzbiseră anii. Ne-am oprit la fiecare uliţă şi am făcut toate rânduielile, dar ea nu mai era demult acolo.

Ridic ochii şi privesc cerul. O lume întreagă e acolo, agăţată de nori şi purtată pe aripi de stele în lumina oarbă a soarelui îngheţat.

De aici, de jos, popa îi promite mamei un loc cu verdeaţă, de unde au plecat durerea şi întristarea, dar eu ştiu că ea ar fi vrut să mai stea o vreme, să ne adune grijile şi să–şi împartă bucuriile cu noi.

Frigul umed se lipeşte de mormântul dezvelit. Mieii îşi ning zăpada, noi-lacrimile, iar lumina, ultimele clipe alături de ea.

Ce poate fi mai oribil decât moartea? Poate doar viaţa dincolo de ea, pentru cei ce rămân să aprindă cu lumânări pustiul cimitirului.

Ne întoarcem acasă, mai puţini şi mai singuri. Lângă sobă, bunicu’ priveşte în gol. Nici el nu mai ştie câţi a îngropat, sub blestemul unei vieţi mai lungi decât ale celor pe care i-a iubit. Îşi leapădă costumul bleumarin de ceferist, potriveşte un rând de haine ponosite şi se duce să dea la vite. Viaţa merge înainte.

„-Vinde-le, tată, taie-le, dă-le de pomană, numai scapă de grija lor!”, îi zicea tata, plin de amărăciune. Era chinul dracului să ţii două vite, dar bunicu’ era mai căpos decât noi toţi la un loc. Le iubea ca pe nişte copii, vorbea cu ele şi le căuta în coarne, mândru ca un cocoş că are cele mai cele vaci din tot satul. Erau tot rostul lui de gospodar şi îi mai alinau singurătăţile, grijindu-le cât stătea soarele pe cer.

Le-a mai ţinut vreo două ierni, apoi a rămas şi fără ele.

Ultimii ani şi i-a petrecut pe prispă, mai mult singur şi aproape orb, căutând câte o umbră familiară prin ograda tot mai pustie.

Înainte să plec, l-am găsit lângă şură, opintindu-se într-un şarampoi putred de la gardul dinspre grădină.

„- P’aista, mă-ta la pus. Aşa di ghini l-o’nşipt, că nu pot să-l scot d’aşilea”, se minunează, zâmbind amar din albastrul ochilor.

Îmi şterg mucii şi încep să zgâlţâi lemnul, în vreme ce el izbeşte ţărâna, de jur împrejur, cu lama hârleţului. Până la urmă, tot l-am dovedit şi-am pus în loc unul mai zdravăn, să-i ţină poarta din calea animalelor.

Bunicu’ a mai rămas cu noi o vreme, a făcut suta şi încă o săptămână, peste. A dat Domnul şi m-a văzut până la urmă om, la casa mea. Abia apoi a plecat, să-i povestească şi mamei cum şi pe unde am apucat-o fiecare dintre noi.

Gardul e tot acolo.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: