A fost odată ca niciodată un rege destoinic, iar regele ăsta a găsit în țărișoara lui cea nouă drumuri de pământ, boleșnițe multe în spitale puține, bordeie exotice și obiceiuri supte din negura comunei primitive. De voie de nevoie, regele cel nou a rânduit multe șosele, poduri, clădiri de piatră cum știa de la el, de acasă, și legi noi după felul popoarelor civilizate. Și a mai poruncit regele ăsta să-i facă niște cetăți mari în jurul orașului ca să-l apere de dușmani, așa că au cheltuit în neștire și au ridicat zeci de întărituri de piatră cu tunuri, șanțuri și valuri de pământ de jur împrejurul capitalei regale.
Aici începe și se termină momentul de glorie al fortificațiilor Bucureștilor.
Domnul Brialmont, un geniu al construcțiilor militare, a conceput linia de apărare, a stat cu ochii pe salahori până a văzut-o gata, apoi și-a văzut de ale lui, după cum i-a fost învoiala cu regele. Rămași jupâni pe acareturile cele noi înainte ca veacul al 19lea să se cufunde cu totul în istorie, românașii le-au cârpit cum au știut ei dintotdeauna că merge și așa, iar când a venit vremea să lupte din ele au fugit mâncând pământul. Apoi, de ciudă sau de bucurie, le-au lăsat de izbeliște că era deranj mare să ții ordine în acareturile alea.
Între ele, unul, mai ghinionist, cu “13” scris pe fruntea de cărămidă, a avut onoarea de a se ridica dintre buruienile fără culoare și contur ale Giurgiului, păzind cu cerbicie peisajul dezolant din jurul Jilavei.
Aici, Brialmont şi-a pus întreaga măiestrie la bătaie, făurind, în pustiul de la marginea capitalei, un monstru de beton şi cărămidă îngropat după valuri de pământ. În vremurile bune, trei turele se ridicau curioase ca nişe periscoape şi căutau inamicul care nu mai venea.
Ei bine, când a venit – cu doi ani întârziere, pentru că la noi, nici măcar războiul nu ajunge la timp-, tot bănetul risipit pe centura de forturi s-a dovedit inutil. În lipsa unor militari pricepuţi, Bucureștii au căzut în ghearele primului dușman care s-a rătăcit în colțul nostru de lume, la pachet cu fortificațiile cele scumpe. Așa că, după ce spaimele războiului de poziții au părăsit Marele Cartier General și pacea a trimis ofițerimea să împuște plictisul și pensia, fortul 13 a căpătat gratii şi o garnizoană de deţinuţi, cu păreri politice la fel de solide ca zăbrelele de la geamuri.
Dar zidurile au început să urle din temelii abia la sfârșitul anilor ’40,
când generaţia care a luminat România şi a scos-o din bezna feudală a intrat pe poarta redutei.
Se întâmpla într-un capitol absurd al istoriei noastre, după ce monarhia şi-a făcut bagajele şi a fugit să lupte cu plictisul și aerul rece din munții Elveției, iar alții, mai puțin norocoși, au luat și ei calea munților, mai mult Carpați decât Alpi, ca să înfrunte Securitatea.
Povestea zice că aproape toţi dușmanii regimului au trecut pe la Fortul 13, fiind singurul loc unde li se întocmeau actele înainte de a-i depune în diverse închisori. Absurd? Ba bine că nu. Se prea poate ca, în anii ‘50, în toată gașca aia minusculă de comuniști spălați de valurile migrațiilor pe teritoriul Românicăi, abia se găsea unul mai afabetizat să buchisească numele academicienior, generalilor, politicienilor și altor dușmani ai regimului, iar omul nu voia să muncească decât lângă casa părintească din țigănia Jilavei. Așa că, volens-nolens, toată lumea trecea pe aici să-și facă acte de bandit în curs de reeducare. E doar o bănuială totalmente absurdă, cel mult o glumă proastă, aidoma, însă, multor soluții găsite de suboamenii care ne-au răpit, după război, viitorul.
Ideea este că la Jilava, în apă până la glezne, frig, umezeală, foame, bătăi și lipsuri de orice fel, personaje precum Monseniorul Ghika, Colonelul Arsenescu sau Mareșalul Antonescu au pierit sfidând până la capăt un regim care, în absența marilor actori, a încolonat spre întuneric un întreg popor. Prin celulele imunde ale fortului, pe priciuri sau direct pe jos, la șerpărie, au mai trecut Coposu, Țuțea, Argetoianu, Nicolae Steinhardt, părintele Calciu sau Cămil Petrescu și mulți alții, fără de care identitatea noastră ar fi fost infinit mai săracă.
La Jilava, martiriul unei generații moare în uitare.
Deși, în jumătate de veac de totalitarism, niciun architect școlit în spiritul şabloanelor modeste ale comunismului nu a imaginat o clădire atât de trainică și plăcută ochiului ca fortul de la Jilava, nici bolșevicii nu s-au dovedit mai gospodari decât vechea burghezime – când s-au terminat “bandiții”, edificiul s-a scufundat în uitare și abandon.
De ce? Pentru că, după ce au tăiat toți trandafirii din grădina Maicii Domnului și s-au înconjurat de buruieni și ciment, bolșevicii s-au străduit să bagi sub preș toate crimele comunismului, cu tot cu infrastructura concentraționară. Așa că au tras obloanele abandonului peste păcatele lor și au așteptat să treacă. Nu știu cât de mult le-a ieșit, dar ăștia care au venit după ei, de la 1989 încoace, parcă mai abitir s-au întrecut cu istoria, lăsând uitarea să muște adânc din ruinele încă proaspete ale edificiului.
După 25 de ani de dispreţ faţă de memoria celor puţini,
românii nu au și nici că vor avea un adevărat muzeu al comunismului cât timp nu va fi inaugurat câte un memorial în fiecare puşcărie ce mai stă în picioare. Or, imaginea Fortului 13, care, abandonat risipei timpului, plânge cu lacrimi de cărămidă, desenează puținătatea recunoștinței noastre față de eroii rezistenței anticomuniste.
Culmea e că de pe acoperișul fortului se vede limpede, la nici o sută de metri, spitalul-penitenciar Jilava, unde Vișinescu se odihnește la căldură, cu lenjerie curată, medicamente și doctori pentru fiecare bubă crescută pe carcasa lui de torționar. Oare nu s-ar potrivi mai bine în mediul imund din vechea pușcărie, unde colegii lui reeducau dușmanii de clasă?
Am vizitat de curând reduitul, cu labirintul de carcere, lipsite pe veci de speranța luminii, intrarea în fort, spoită în lacrimi, zona de tranzit, curtea în care privirile se spărgeau de pereții despărțitori, infirmeria la fel de neputincioasă ca și atunci și alte colțuri încărcate de durere, toate condamnate la o moarte lentă și dureroasă, asemeni vechilor locatari.
Și nimeni nu face nimic,
deși, cu bănuții din care am cumpăra câteva festivaluri stropite cu mici și bere întru cinstirea Centenarului, am putea dărui memoriei recente un monument unde copiii și-ar putea cunoaște istoria, în loc să o memoreze că niște păsări de colivie.
Și dacă tot m-am apucat să visez vise, zic că ne mai lipsește și un manual despre faptele de atunci. Nu ne permitem să nu. Prea mare suferința din acele vremuri și chiar mai mare ignoranța din ziua de azi pentru a dedica doar câteva pagini greșelilor recente ale trecutului. Nu de alta, dar viitorul bate la ușă și va fi scris de copiii noștri.
Foto n-am putut să fac, pentru că mi-au luat telefonul la intrarea în penitenciar. Dap, Fortul 13, monument clasa A, nu are intrare pentru public. Accesul se face prin detectorul de metale al actualei pușcării. Așa că pun de pe Hotnews, Digi, Historia, ANP, Ortodoxinfo, News.ro, Hoinari-români sau EpochTimes. Plus câteva cadre fenomenale prinse pe film de Mihai Costea, colegul meu din TVR.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment