Poveste de toamnă

Duminică dimineața, după al doilea cântat de cocoș, laptele cu cacao și desenele hipnotice cu Patrula cățelușilor, am luat niște soare, o sticlă de apă ca să nu mai pățim setea de data trecută, o mână de biscuiți și am pornit iar la deal, după copăcei. Pe drumul de Aluniș, tocmai la Pietriceaua, am dibuit o potecă de cetină care ne îmbia sus, la aer curat de pădure. Dacă tot aveam biscuiții, apa și curajul la noi, n-am zis “nu” și am apucat-o de-a dreptul prin holdele de frunze care înveleau rădăcinile zgribulite.

– Ce pădure e asta, tati?

– Asta-i pădurea de brad și de fag. Adică are și ace, și frunze. Alta nu poate fi.

– Pfuaii, fagul e un copac care e o mie de copaci, așa de mulți sunt! Uită-te la copacul ăsta, tatiiiiiiii!, se minună deodată, lăsânu-și căpșorul pe spate ca un pui de potârniche.

– Ce-i cu el, Lisandre?

– E pictat, ca să știi că…că…că…

– Că ce?

– Că am ajuns în padure!, o tăie scurt, aplecându-se după un snop de frunze.

Pac pac! Înainte de litere, omenirea a citit hieroglife și marcajele turistice de pe copaci. QED.

– E un pic de curcubeu în culoarea asta, cumpăni adânc, gâdilând o frunză mai grasă. Iiiiiii, uite ce vierme uriaș!

Iac-așa am gasit un miriapod care astepta iarna învelit într-o frunză. Doar niște piciorușe îi ieșiseră la lumină și scurmau alene prin aer. Ne-a tăiat calea și o salamandră brunetă cu șuvițe blonde, lipicioasă, cu ochii beliți. Mergea să caute niște muște, așa că am lăsat-o în treaba ei și mai multe nici c-o să vă zic despre ea.

Mergem mai departe. I-am rupt un vârf de creangă ca să aibă și el un tovarăș de nădejde. “Băieții au mai multă energie si nu alunecă”, îmi spusese, încrezător, la poalele pădurii, când am vrut să-l înarmez cu o proptea. Doar că, la prima viroagă, s-a dus sanie pe un morman de frunze și de atunci se tot ține de băț ca un cioban bătrân.

Fără pădure, lumea ar fi mai urătă, se apucă să cumpănească, în gura mare, gâfâind înaintea mea.

– Știi de ce taie oamenii copacii, tati?

– Știi tu?

– Îhm. Îi taie pentru că au crescut prea sus.

– Nu, ci pentru că unii oameni îs prea jos, de aia. O să pricepi într-o zi, ai grijă la șanțul ăla că-i plin de noroi.

– Dar știi cum plâng copacii, tati?, se îndârji el, alunecând în mocirlă până la gleznă.

– De un’ să știu?

-Foarte încet, ca să nu auzim noi o vorbă.
Un argument cât o lege răzbate din gura unui copil de cinci ani și se pierde în colțul acesta, încă netăiat, de pădure.

– Hai că mă uit eu după lup și urși, mai zise, ca să mă mai împace cu noroiul de pe el.

Îl învățasem să caște ochii după dobitoace din când în când, dacă tot ne jucam în sufrageria lor, dar nu prea ne ieșea niciunuia dintre noi obiceiul ăsta.

– Mă gâdilă fagii ăștia mici, țipă deodată, învârtindu-se printr-o grădiniță de copăcei bucălați cu frunze bălaie de toamnă.

– Vezi, tati, ce gospodar sunt eu?, se umflă în pene, arătându-mi un buzunar de jir și noroi. Mai am patru, anunță stahanovist, dintr-o grămadă de frunze aspre. Ba bine că nu, copile, că-i plină pădurea de nămol, buzunare să fie.

– Dacă vezi frunze de fag cu bubițe roșii, să mi le dai că le iau cu mine.
Până la urmă, le-am cărat eu ca o veveriță, doar ca să am ce aduna în urma lui, a doua zi, de pe covor.

Ziua se frânge de mijloc, sub soarele amiezii. Mii de ace galbene se strecoară printre crengile tot mai chelioase și zvântă sudoarea dimineții.

N-a fost chip să plecăm până n-am plantat niște seminte de jir, din care e sigur că o să crească un fag când va ploua. Până atunci, poate mai creștem și noi, că ploaia vine mai geu e la o vreme încoace și nu putem sta după ea până la primăvară.

– Haide, ia-mă de mână, mă îndemnă grijuliu, ochind șanțul cel buclucaș plin de noroi. Ieșim din pădure și, odată cu noi, un strat gros de nămol, de parcă plecăm de la Techirghiol. Bun așa, rău, cum e.

Dincolo la Pietriceaua, încep niște deschideri de amețești cu privirile sparte între cer și pământ, căutând un punct anume în infinitul acela de pășune și aer curat. Din desișul pădurii, am ieșit direct în soarele tomnatec, înțepându-ne ochii în valuri aurii de lumină. Luăm pajiștea pieptiș, fugărind amiaza printre firele înalte de iarbă. Când a trecut dimineața? Dar toamna?

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: