Poveste de alinat timpul

Suntem doar noi. Eu, tu şi toată durerea noastră ne oglindim în apăsarea tavanului imaculat.

Timpul se învârte în gol, nu mai ţin pasul şi simt că mă uită în urmă doar ca să mă smulgă din apatie la fiecare oftat pe care îl laşi să plece din tine.

Mi-e frig. Mă strâng în braţe şi îmi legăn alintul citind o poveste pe care nu am apucat să o scriu. O gălăgie de gânduri sinistre se preling pe luciul tăcut al linoleumului din salon. Aleargă pereţii, ţopăie printre maşinării şi nu mă așteaptă să le adun.

Hai să plecăm, îţi zic, fără să scot o vorbă şi mă îmbăt, pentru o clipă, cu iluzia unui vis mai puţin urât.

A trecut. Suntem tot aici. Minutele se scurg greu, printre clipocitul uscat al aparatelor. Odată cu ele, fire şi tuburi inerte pompează bucăţi de viaţă în durerea care îţi goleşte trupul. Teribilă întrecere.

Desenez, din paşi, mii de cercuri sub ochii ferestrei, trăgând după mine timpul inert. E doar un şotron infinit, fără cifre, fără cretă, fără câştigător.

Suntem din nou doar noi, ca înainte de început, în odaia albă, unde ne-a aşteptat, răbdătoare, durerea. Ea nu se grăbeşte. Îşi macină încet rutina în ritmul risipei de lacrimi şi creşte odată cu descreşterea fiinţei.

Şi boala e bolnavă. De zgârcenie, căci nu se îndură să-ţi împartă durerea. O ține doar pentru tine şi mă alin cu ipocrizia gândului că deznădejdea mea doare la fel de tare. E încă o povară, peste povara ta, aşa de grea încât nici măcar nu ai puterea să afli că o duci. Mă simt vinovat că pot oricând, dar nu acum, şi nici aici, nu pentru tine.

Din măruntaiele labirintului, un glas de copil zdrobeşte tăcerea, izbindu-se năuc de pereţii imaculaţi care îmbracă culoarele. Aici, râsul este sinonim cu obscenitatea, bucuria – un lux inaccesibil, iar vocea, picătura ce varsă paharul de linişte.

Eşti tot mai departe. Îmi lipesc scaunul de cadrul metalic şi adun ce a mai rămas din noi pe marginea albă de pat.

Când am pierdut restul? Nici măcar nu l-am avut vreodată. A fost doar un împrumut lumesc de care tragem la scandenţă cu lăcomia celui care nu mai are nimic de câştigat.

Privind înainte cu gândul la ieri, parcă ţi-e frică şi să mai trăieşti, când bucuria oricărui azi se poate schimonosi în spaima zilei de mâine.

Mai eşti?

Uite, dincolo de geam e viaţa, aşa cum am uitat-o atunci când ne-am amintit să suferim. O regăsesc la fiecare răsărit de jaluzele, odată cu parfumul de asfalt stropit cu paşi, care se înghesuie printre liniştea salonului.

Parcă-i şi văd, grăbindu-se nicăieri. Stau toţi sub o pătură şi fiecare trage cât mai mult de colţul lui, fără să-i pese că-l lasă pe altul în frig. Își vindecă grijile căutând altele și printre toate li se scurge timpul, bucuroși că l-au biruit asemenea unui dușman. Strâmbi mai suntem, căci nu știm să râdem până nu aflăm urâțenia plânsului. Rău cu rău, dar mai rău fără rău.

Herodot zicea că „în pace, fiii îşi îngroapă taţii, iar în război, taţii – fiii”. Ferice de el şi de cei care n-au văzut secţia de pediatrie de la Institutul Oncologic Fundeni. Alături de MagiCAMP, cu doar 2 euro pe lună, poţi transforma scaunul rece de spital într-un MagicHOME, unde părinţii copiilor bolnavi de cancer să-şi poată adormi suferinţa în răstimpul dintre vizitele la Institut. Detalii, aici: https://pentrumagichome.ro

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: