Mă încălzesc să joc în deplasare la supermarket, o partidă deschisă, de 1×2, unde poţi pierde în ultimele minute, la casă, tot ce ai marcat, cu lăcomie şi nechibzuinţă, la zona de promoţii. Determinarea face diferenţa, şi planul de joc îndesat pe fiţuica din buzunar – şuncă de praga, o caserolă de pulpe grase-și-frumoase, caşcaval şi ceva de ronţăit la teveu.
Din telefon, antrenoarea mă ţine în priză: ia din alea fericite, să nu vii cu alte pulpe, ca data trecută, că nu-s bune la supă.
Va fi o zi grea. Adversarii au jucători puternici, aleargă bine, dar ştiu că meciul se joacă până la case, cu prelungirile de la zona de vânzare accelerată. Sunt încrezător în şansele mele, victoria se întrezăreşte printre rafturile cu hârtie igienică.
Aşadar, mă duc din nou la supermarket, linia întâi covid, un fel de woodstock al bolilor virale, unde fiecare pune la comun ce are pe fişa medicală.
La uşă, dr. Paznic face triajul cu nepăsarea unui medic de cabinet comunal.
Iau o gură de aer condiţionat să mi ţin temperatura sub marja generoasă de eroare a pistolului de termoscanat date personale şi mă ciupesc de obraji să par cât mai rumen şi sănătos.
Gardianul sănătății are faţă de chirurg de Brăila, cuţitar de piaţa mare cu rezidenţiatul făcut pe stradă.
Zice să mi ia temperatura, îi zic să-mi facă şi un sumar de urină dacă tot ne apucăm de treabă, smurd-oiul plusează şi se oferă să-mi ia sânge. Mă uşchesc rapid printre rafturi înainte să mă interneze, ăsta e policalificat ca dr. House.
Înăuntru, prăpăd. Un stol de pensionari-pelicani cu pliscuri guşate de măştile scoborâte sub bărbie viermuieşte la mezeluri în căutarea tulpinilor de covid.
Mă dau mai deoparte, o babă îşi tuşeşte comanda (trei sute de parizer şi cinci crenvurşti) ca la ultima spovedanie şi chiar n-am de gând s-o încurc.
La bere, e jale. Căldura din calorifere şi febra de covid cer udătură.
Ies larg pe flanc, mă demarc în zona de conserve şi reuşesc să marchez la cereale.
Tocmai când mă pregăteam să punctez decisiv la pufuleţi, un bătrânel deloc simpatic mă scoate din joc cu o intrare golănească la ţurloaie, de la înălţimea căruciorului de fier. Scot cartonaşul galben şi câteva vorbe grele, apoi şchiopătez spre marginea terenului. Pentru mine, meciul s-a încheiat.
Ajung în fata casieriţei cu traista pe jumate goală, pentru primele declaraţii și dau drumul la poezia învăţată la ştirile sportive “Atât s-a putut, mi am dorit mai mult victoria, mă bucur că am luat cele trei puncte şi mă gândesc deja la derbyul de mâine, la piață.”
Cam asta e povestea de azi. După o scurtă pauză competiţională, covidul s-a reluat în forţă, cu media de peste zece mii de suporteri, zilnic, în tribunele desepeului. Muuult mai mulţi decât la un derby de divizia A, dar pasiunile sunt mari, iar inconştiența, așișderea.
Turul coronavirusului a trecut, s-a dus şi returul şi deja ne luptăm în play-off. Sau mai degrabă play-ouţ, că prea ne zbatem la retrogradare.
Urmează vremea, tot mai tulbure şi filmul serii – Conjuraţia proştilor, o ecranizare “real life” a romanului omonim, cu o masă de români în rolul principal.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment