Niciunde nu vom găsi un popor mai tolerant decât românii. Fericiți sau obidiți, înghit fără măsură orişicât, uitând degrabă orice răutăţi cu ținerea de minte a unui peşte de acvariu.
Aici, în sânul cel călduros şi dureros de răbdător al urmaşilor lui Decebal şi Traian, Gelu, Glad şi Menumorut, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân şi Sergiu Nicolaescu, şi-a întins Biserica larg brațele, aproape sufocându-ne cu dragostea ei de oameni şi grija cea hulpavă pentru avutul lor.
Atotcuprinzătoare şi atoatecunoscătoare, veşnic lipită de conducători şi de bogățiile de orice fel, infrastructura de la sol a puterii divine a rezistat, închistată şi răbdătoare, la toate încercările care au muncit poporul de-a lungul ori de-a latul manualului de istorie. Dincolo de supărări, molime, războaie ori foamete, prelații au ținut mereu o mână fermă pe avuțiile clerului. Iar pe cealaltă – întinsă lacom către păcătoşi. Aşa că banii au venit constant, devreme ce au impus monopol pe cea mai de succes poveste a ultimilor 2000 de ani.
Mai cu şantajul vieții de apoi,
mai cu vorba bună sau afurisenia după caz, preoții au fost mereu primii dintre perceptori. Ei nu dau greş, nu au creanțe, nu sunt batjocoriți în fața porții de răuplatnici şi nu dau chitanță. În veacul vecilor, ca să nu ieşim din context.
Cameleonic, după cum îi e rostul şi firea, românul nu s-a lăsat mai prejos: mereu consecvent în păcatul ipocriziei, creştinul dâmbovițean, căzut, în ciuda istoriei parcă, între masa bogaților de la vest şi cea a săracilor răsăriteni, linge cu patimă icoanele, umple buzunarele popilor şi se îngrămădeşte în biserică la slujbele mari cu aceeaşi ardoare cu care bea, înjură, îşi bate femeia şi copiii, bârfeşte cu nesaț şi pizmuieşte orişice bucurie de-a vecinului. Egoismul românului, vorba fără măsură, fapta puțină, gândul şi mai puțin, trase din seva sărăciei ca tradiție locală, au cultivat puterea bisericii dincolo de închipuirea altor urmaşi de-ai lui Traian, ceva mai vestici şi mai luminați.
Harnică și mereu prinsă peste cap de grija averilor pământești -mai apropiate de cucernicele trupuri și mai îndestulătoare decât cele spirituale-, Biserica şi-a construit edificiul, strat cu strat, ascultarea fiind legea internă supremă, condiția unui trai călduț în straiele preoțeşti. Nepotismul, ariviția, setea de putere şi obediența necondiționată în scara ierarhică sunt virtuțile care au propulsat organizația în societatea mioritică, purtată de un val retrograd în mentalul mulțimii.
Ai o problemă? Biserica are soluția!
Bolnav? Decât să zaci prin spitale, mai bine dai un ban popii, aprinzi o lumânare şi te rogi să-ți treacă cu ceaiuri de la măicuțe. Eşti curios să afli şi nu-ți găseşti starea? Citeşte viețile sfinților şi nu mai cerceta încolo, căci prea multă carte tâmpeşte. Ştie popa şi pentru tine. Ai chef de ducă şi plimbări? Dă o raită pe la mânăstiri, sunt o grămadă, îți ia şi taxă de intrare câte un călugăr rotund în pântec precum globul pământesc. Chiar de n-ai muzică-n maşină, Biserica nu te lasă la greu, căci radio Trinitas, precum voia Domnului, răzbate şi-n cel mai uitat locşor de pe hartă.
Şi-n fond, ce poate defini mai bine un popor decât prioritățile sale? Poate liderii, dar şi aici Biserica vine (prea)fericită cu soluții proprii.
Românul nu găseşte apă la robinet, doctor, învățător sau drum asfaltat pe un sfert din harta patriei, dar se zbate plin de remuşcări dacă-i lipseşte ceva popii-n biserica satului. Vine spăşit la slujbe, mai dă un ban, aprinde-o lumânare, clăteşte sufletul, îşi spală creierii şi mai dă iarăşi un ban. Deasupra lui, cocoțați pe umerii săi tot mai gârboviți, mii de primării şi un Guvern întreg au alocat, fără să ne întrebe, capitol separat în bugete pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Nicicând cheltuielile cu oastea Domnului n-au fost mai mari ca şi acum când, Preafericitul (cum altfel, Doamne!) a decis că o megacatedrală e fix ce ne lipseşte. Dacă nu cumva păcătuiați cu gândul la parcuri, spitale sau şcoli.
Şi ca să-l facă pe Preafericit chiar şi mai fericit,
Guvernul, Parlamentul şi (prea mulți) alții şi-au unit eforturile în ceea ce se conturează a fi singurul proiect de țară susținut constant în ultimii 27 de ani. Cei care au râs cu lacrimi amare privind realizările cenuşii ale celui mai iubit fiu al poporului, vor plânge de bucurie cucernică în fața ctitoriei primenirii neamului. Lângă mormanul de ciment în care Ceauşescu a investit sacrificiile Epocii de Aur se ridică un altul, ceva mai colorat, care va aşeza, sus de tot, o cruce peste dorința de reformare a unui popor tot mai prizonier între hotarele sale.
Foto: Lapido Media, la ceas de mare inspiraţie
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment