Bătălia de la Şcheia

Moldova ta n-a fost să fie a noastră ‘ntreagă, aşa cum ne-ai proorocit: urmaşii urmaşilor tăi au luat calea străinătăţii, austrieci şi suedezi şi-au împărţit pădurile toate, ogoarele sunt culese de italieni, iar bănişorii ni-i numără alţii, cu nume de import. Răzeşii tăi, cu zecile de mii, au umplut oraşele Italiei, Francia toată, Regatul Spaniei întreg, iar cei mai curajoşi au trecut chiar marea cea mare spre ţărmurile Egliterei. Peste Prut domnesc alte neamuri, tot de-ale noastre, dar parcă tot mai străine, iar cetăţile tale ne privesc tăcute, uitate în ruină. Paloşul tău zace ostatic la Istanbul, de unde ne face cu ochiul un sultan mic şi răutăcios.

În loc de păstrăvi, în pârâurile tale înoată microhidrocentrale, bourul se mai găseşte doar pe google şi pe steagul de la muzeu, sărăcia e în floare şi încă mai sunt copii care n-au învățat să zâmbească. Vestea bună este că fetele sunt la fel de frumoase. Aia proastă e că drumurile au rămas şi ele la fel ca în vremurile tale: sparte, prăfuite şi pline de căruțe.

Ne-a mai rămas pe acte doar bucata de la Milcov până în Prut, cu un pod spălat de inundații şi adunat, de ochii plebei, de un domnitor-jucător.

În rest, omenia, voia bună şi vinul roşu ne țin la fel de uniți azi, ca şi ieri, ca şi mâine şi cât va mai sta piatră pe piatră în capătul ăsta de lume.

Ne amintim cum, ani la rând, poarta săracă din spatele curții creştinătății a fost păzită de Ştefan Vodă cel Sfânt şi o linie subțire de târgoveți, răzeşi şi lefegii. Căci, după ce şi-a încheiat socotelile cu ungurii lui Matei Corvin, 13 ani şi-a sleit Moldova puterile în războiul cu otomanii. Pacea a venit după a şasea zi a lui martie, anul 1486, când, la Şcheia, a avut loc ultima întâlnire cu săbii şi strigăte din secolul al 15-lea între şalvarii osmanlâilor şi surducele moldavilor.

Mânați de la spate de Baiazid al II-lea, Ali Pașa, beilerbeiul Rumeliei şi Iskender bei, partenerul său de prăduieli şi invazii inopinate, l-au luat sub aripa lor rece pe numitul Petru Horodna spre a-i propti fiinţa pe tronul ţării, Hroiotul dovedindu-se ceva mai înclinat sub hăizaşul Sublimei Porţi decât fiul Muşatinilor.

După ce a pus cap compas pe Cetatea Sucevei, alaiul s-a înşirat pe valea Siretului, o veritabilă autostradă a jafurilor şi nenorocirilor de orice fel pe care se înscriau an de an turcii şi tătarii în Moldova fraţilor Jderi.

Undeva lângă Roman, 7000 dintre oamenii de nădejde ai lui Ştefan s-au pus de-a curmezişul drumeagului atât de hotărâţi încât, până la amiază, grămezile de morți erau suficient de înalte ca să ascundă trupul deloc impozant al lui Ştefan, de altfel domnitor Mare şi Sfânt.

Deşi juca un meci în condiţiile pentru care se pregătise de-a lungul celor 53 de ani de viaţă, adică pe teren propriu şi în inferioritate numerică, domnitorul nostru aproape că şi-a pierdut calul, mandatul şi capul în acea fundătură uitată de Dumnezeu.

A fost momentul Puricelui, eroul de la Şcheia care şi-a recuperat stăpânul de pe câmpul de luptă, unde dusmanii deja sărbatoreau cele trei puncte câştigate în deplasare. Omul nostru s-a făcut grămăjoară, Ştefan i-a încălecat calul şi a galopat în mentalul colectiv via povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş.

După măcel, aprodul Purice a devenit spătarul Movilă, iar după încă un veac şi ceva urmaşii lui au început chiar să se perinde pe tronul Moldovei: “Şi au dat Dumnedzeu şi au scăpat amândoi. Şi l-au şi făcut boier, armaş mare, pre Purece. Şi dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru acel neam. Dar şi aprodzii atunce nu era din oameni proşti, cum sunt acum, ce era tot ficiori de boier” (Ion Neculce, într-o carte, astăzi, pe cât de citată, pe atât de necitită).

A fost un happy end generalizat, cu exceptia challengerului Petru Horodna, care a fost momit în braţele primitoare ale lui Ştefan de un alt supus cu nume de dac – Pântece -, către o moarte prin separarea puterilor capului de cele ale trunchiului.

“(…)şi a trimis la Petru Voievod un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru Voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum căştigase bătălia. Şi cu ceata lui, au tăiat capul lui Petru Voievod şi au adus capul lui Ştefan Voievod. Astfel a rămas Ştefan Voievod stăpîn în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu”. (cronica moldo-germană)   #democraţie_în_anatomie

Bătălia de la Şcheia a marcat o pauză cât un sfârşit în conflictul cu otomanii, dar a deschis automat altul, cu polonii. Aici s-au ridicat primii nori ai invaziei leşilor, cea care avea să se încheie cu dezastrul silvic din Codrii Cosminului, ultimul mare triumf al voievodului. Altă poveste, altă dată.        #lecţia_de_istorie

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: