De câte ori ne-am strigat înăuntrul nostru, să se întâmple o minune și să stea lumea în loc? Și-a stat, fir-ar ea de lume, așa de bine a stat că parcă n-ar mai fi pornit la loc odată ce i-am stins bujiile, ca un tractor rablagit pe care nu-l oprești până nu ai dat și ultima brazdă, de teamă să nu rămâi cu el pe câmp.
Ca la o sesiune de psihoanaliză, în două luni de arest la domicilu, am aflat o groază de lucruri pe care le țineam sub preș, despre care nu voiam să știm, nici să auzim, nici cu gândul să gândim.
Generaţia mea n-a fost pregătită pentru așa ceva. După 30 de ani de capitalism sălbatic, unde fiecare a făcut ce și cum l-a tăiat capul, orice indicație prețioasă ne-a activat resorturi panicarde.
Adică ne holbăm unii la alţii de la câţiva metri, ne bănuim şi ne ocolim ca-n feudalismul timpuriu, când ordinea socială era un vis prăbușit printre ruinele antichității, iar fiecare era doar pentru el. Sub ochii noștri, raţiunea s-a năruit la raioanele de drojdie şi hârtie igienică, primul obstacol închipuit al epidemiei.
Homo hominis lupus est
Aduce și mizeria asta de boleșniță un câștig, din toată suferința, fizică și morală, în care a înghețat omenirea. Pentru fiecare dintre noi, are efectul hârtiei de turnesol, dând măsura oamenilor adunați în jurul tău. Pe câți i-ați auzit în jurul vostru văitându-se că au doar o mască sau juma’ de spirt, de fiecare dată când v-ați minunat de lipsurile absurde din comerț? Și totuși, îi vezi mereu, poartă câte o mască, imprimată cu modele, cu filtre sau o nenorocirea aia de fițuică “chirurgicală”, bună să nu dai, aproape inutilă invers, când trebuie să-ți păzească curul. Pardon, fața.
Mascați ca de Halloween, mulți își joacă propriul rol într-o ficțiune apocaliptică, iau totul personal, gonesc hipnotic spre nicăieri și își vor aminti de ceilalți abia când li se vor aprinde, din nou, beculețele rațiunii. Te-n gură, viață! Aia e, pe lumea asta, așa cum e ea, n-ai cum să pierzi ceva ce, de fapt, n-ai avut niciodată. Inclusiv oamenii.
Bune și rele, oameni și fapte, amintiri și închipuiri, de aici încolo vom împărți trecutul înainte și după boala care a oprit omenirea. Adică înainte de Hristos, după Hristos, după Covid, și-om mai vedea ce eră ne așteaptă după colț.
Apropo, voi cum v-ați izolat de izolare?
Pe mine, o bibliotecă m-a ținut la un loc, 60 de zile. Acum vreo doi ani, fii-miu a luat-o la ochi și a ciufulit-o în ultimul hal, ca un doctorand în al 13lea ceas de studiu. N-a găsit poze, dar mi-a dat de lucru să-mi ajungă. Și așa a rămas până la ciuma asta de covid, când i-am pus gând de primeneală. Zi de zi am lăsat-o pe următoarea, știind, într-un colț din mine, că “mâine” am treabă. Și așa am stat până în ultima săptămână, când am luat la rând fiecare volum și l-am așezat la locul lui.
Pentru el, n-a fost așa de simplu.
– Uite că pierd și ultima lună de primăvară cu nenorocitu’ ăsta de virus, tati!
Zi de zi, când nu cobora la joacă, a ieșit pe balcon și a vorbit cu ceilalți copii din vecini. Într-una dintre ele, l-am găsit la fel, doar că de data asta, în curte, nu era niciun copil. Netulburat, el tot acolo stătea, strigându-și gândurile dincolo de golul lăsat între noi.
La răsăritul lui 20-20, fiecare am căutat câte o ancoră, ceva, orice, să-l țină la un loc în vremea izolării. Fiecare am pierdut câte ceva. Unii, bani, alții, băute la cârciumă sau drumeții aiurea, iar alții, ultima lună de primăvară.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment