Mi-am scos învoire, să merg la piață. Mă simt din nou școlar, scăpat în parc de la ora de chimie, unde oricum nu se lipea nimic de mine. Am foaia de târguieli, foaia de mișcare, viața mea e plină de foicele. Șoseaua e goală, amiaza – încă tânără, iar izolarea pare un vis urât, pierdut în urmă, la semaforul de la pod. Prea mă simt bine, mult n-are cum să mai țină.
La Domenii, trei vehicule de patru feluri mă întâmpină ca pe un șef de stat. Motoarele oprite, ștergătoarele oprite, toate’s oprite, numai girofarele se învârt continuu și degeaba, ziua’n amiaza mare, ca la flota auto a lui fii’miu. E un spectacol întreg, de-ți vine să te arunci pe burtă, cu membrele rășchirate numai la vederea filtrului luminat în culorile fecesebeului.
Parchez fix între ele, îmi iau sacoșa cea roșie imprimată cu frunze și păsărele, și purced spre tarabe. Iau un morman de buruieni, îl deșert în portbagaj, agenții se uită la mine și nimic.
Măi să fie! Adică opresc toate mașinile de pe bulevard și babele din stația de autobuz, numai pe mine, nu. Da’ io ce am, că doar nu umblu cu declarația lipită pe frunte???
Mă-ntorc ca să arunc niște bănuți și în Mega, dar organul mă ignoră din nou. Nu-mi mai frământ creierii, e clar că nu e ziua mea. Mă întorc la mașină din nou, deznădăjduit. N-am găsit dezinfectant, lucrătoarea de pe raion s-a dat lovită când am trimis-o să întrebe de stoc, dar n-am pus la suflet, că azi, nici măcar poliția nu mă întreabă de sănătate. Ei bine, trec iar printre ei, și pac!
– Bună ziua, agent XXX de la secția XXX, documentele dumneavoastră, vă rog.
Ha! Știam eu că, până la urmă, vor pune ochii și pe mine. Scot bonul de mișcare și aștept, cuminte, să constate rostul desantului meu în târg.
– De unde veniți?
Mă uit împrejur, nu mai e nimeni prin zonă. Adică pe mine mă întreabă.
– De la piață, de unde să viu? Salt nițel stolul de păsărele de la sol, cu tot cu târguieli, ca să-i trezesc instinctele de investigator.
– Aha. Și unde mergeți?
– Acasă, unde să mă mai duc cu toate astea după mine? Scrie acolo, la declarație, îi zic, și-i arăt cu degetul zmângălelile din chenarul cu pricina.
Un jandarm cu mască și stație mă flanchează: Buletinul, vă rog.
– E-n mașină, acuși vi-l dau.
– Unde?
– Uite-acolo, și-i arăt mașina, parcată zece metri mai sus, la trotuar.
– Nu-i nevoie, cenepeul, vă rog!, pară organul, dirijând aerul cu antena stației.
– Da’l aduc acușica, să nu credeți că umblu pe stradă fără documente.
– Rămâneți aicea, cenepeul e de-ajuns!
Îl recit ca pionierul și mă pun iar pe așteptat. Ne cam întindem, untul se topește în sacoșă, m-am plictisit ca un motan la pervaz.
– Domicilul e cel din buletin?
– Nu chiar, stau mai încolo.
– Păi? Scrie acolo, în declarație. Și iar arăt cu degetul o zmângăleală pe foaie.
– Unde?
– Aha.
Stația cârâie niște vorbe, vântul adie primăvara, timpul îmi curge a pagubă. Agentul mai învârte nițel foaia și mi-o înapoiază. Mă uit și eu la ea și mă întreb ce-o fi deslușit acolo, că scriu atât de urât, încât nici măcar eu nu-mi înțeleg hieroglifele.
– Mulțumesc, puteți merge.
Hopaaa, se făcu lumină. Îi mulțumesc frumos și dus am fost. De azi, sunt și eu om între oameni, contemporan cu starea de urgență, declarat și controlat la filtrul din cartier. Am promovat extemporalul la declarație, mă urc în mașină și o zbughesc acasă, evident, pe propria declarație. Încă trei săptămâni, o să tot mai umblu ca pionierul, cu învoirea în buzunar.
Vorba pensionarilor, că-i văd cum se plimbă liberi și fără griji, măști sau metri între ei, la cozile din piață: Noi să fim sănătoși!
Poza e de pe ctnews.ro, eu n-am mai stat la selfieuri cu brigadadiverse.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment