Spune-mi din partea cui vii, ca să-ți spun cât stai la coadă

Am ajuns iar la doctor, nu știu cum dracu le potrivesc, că tot aici nimeresc.

În curtea spitalului, gloată. Se crapă de zi, e clar că am întârziat. Strategiile de atac se coc, deja, sub castanii mâncați de molii.

Mă lași să vorbesc io, tu rămâi la asistente să ții rândul acolo, sublinie, patriarhal, un individ cu șkoala vieții în suflet și un șarpe tatuat pe antebraț.
Mai încolo, doi bătrânei își fac curaj: Ai luat papuci? Nurofenele’s în poșetă? Ai mărunt? Buletinu’! Aoleo, nu ne face internarea, unde o fi, maică?

Toți sunt obosiți și nemâncați, de parcă așteaptă învierea Domnului la slujba de înviere.

Poarta își mijește ochiul, timid, și un cap de asistentă se ițește ca ceaușescu la balconul comitetului central. Câte patru, la triaaaaaj, haidem!

Hap, printr-un miracol, ologii capătă puteri înzecite și se aruncă, claie peste grămadă, în brațele înguste ale ușii. Prieteniile de ocazie se năruiesc sub numărătoarea implacabilei asistente.

Oameni și pungi, flori și plicuri pitite la îndemână se scurg în burta mereu flămândă a lazaretului.

La ghișeu, capăt un formular și o privire acră. Încep și înșir adresa și jurămintele că nu-s bolnav și că umblu sănătos-tun prin spitalul cu pricina.

– Mamaie, nu copia cifrele mele că nu s bune pentru mata, mă trezesc vorbind cu o enoriașă venită în pelerinaj la “boli interne”.
– Da’ ce are, maică?
– E șapte ani de ghinioane, cu pușcărie pe zădărnicirea cruciadei anticovid, mamaie! Te bate Dumnezeu, aia are!

Mai că-mi venea s-o pun să lase papornița lângă scăunel până termină lucrarea de control, dar spiritul de echipă nu m-a lăsat s-o beștelesc până la capăt.

În spate, oamenii plimbă, din gură-n gură, ca pe Miorița, eternul „cât se dă?”. De lângă mine, a plecat o cifră murmurată cu năduf de un domn care a dat, la plic, în toate regimurile de la Dej încoace, dar cinșpe oameni mai încolo, rostogolit și umflat din șoapte ca o purcea în buza Crăciunului, ploconul depășise toate estimările și destabilizase câteva bugete.   

De aici, o luăm pe scări, încărcați de emoții, ca niște copii în prima zi de școală. Glasuri tremurânde se îmbărbătează, împletind la diagnostice și cunoștințe căpătate pe netflix până le dă cu plus: dacă n-ai slăbit, nu e cancer, stați liniștită. Io știu de la o cumnată cu helicobacteru’ se ia de la ghivetă, aia are doamna, vă zic io! Până mâine vă iese sângele și vă lasă acasă, o mai îmbărbătă cucoana, rezident la cratiță de meserie, care ține deja o prelegere pe bolile stomacului, la intrarea pe secție.

Viermuiesc acolo, slugarnici, în așteptarea dumnezeului, nici că-i mai suport. Un câine latră cu spume la fălci undeva, în vecini. Chit că pierd locul strategic de la ușă, mă dau la fereastră, în urletele animalului, numai să scap de elucubrațiile lui doctor quinn.

Soarele începea să-și facă drum spre o nouă zi, când doctorul a trecut printre noi ca trenul regal prin Ciulnița. Freamăt, mătănii, saluturi mieunate, timid, din vârful buzelor. Buletinele ies la lumină, sacoșelele de carton se primenesc în grabă, florile sunt potrivite din mers și corul bolnavilor se strânge mai abitir la ușa cabinetului. E clipa de glorie a dosarelor cu hârțoage medicale, căci don’doctor n-are vreme să aștepte după fiecare, darămite să-și mai și amintească de suferințele vreunui pacient.

E ultimul asalt, fiecare își scoate asul din mânecă – care din partea cui vine, căci nimeni nu e de capul lui acolo și toți atârnă într-un lanț al slăbiciunilor.

Mai îmbătrânesc vreun ceas jumate, când o voce de jupâneasă mă convoacă la consult. Dau din coate, invidia mă arde din toate părțile, intru fără să privesc înapoi și închid ușa peste speranțele celor rămași la coadă.

Va urma, drept vă spun, că n-am încotro și tot pe acolo ajung.