Halta Lunca Siretului

Dacă Vodă Cuza a dat pământ bursucenilor, comuniştii l-au luat îndărăt, le-au tras trenul la scară şi i-au trimis la muncă, în oraş. Zeci de ani, navetiştii au săpat în lutul dealului o potecă subţire şi galbenă, din spatele bisericii până la haltă. Pe aici veneau, înveliţi cu grijă la sân, la fiecare sfârşit de lună, bănuţii care au trecut satul la economia de piață. Pe drumul de fier au venit mărfurile de la oraș, odată cu știrile vechi de câteva zile, și tot pe aici au pornit în lumea cea mare părinţii noştri.

Halta, ca toate celelalte halte de pe lumea asta, îmi părea un loc vesel-trist, statornicit în mijlocul trecerii. Trenuri, oameni, bagaje, gânduri, speranțe și timpuri, toate s-au perindat prin micuța gară sătească, lăsând-o, în urma lor, tot mai apăsată de anii și plopii bătrâni.

Și atunci, ca și astăzi, ca să iei trenul spre oraş, mergeai ca un etiopian până la căsuţa impiegatului, ascunsă devale, între câțiva copaci noduroși.

Cât am bătut golgota asta, am văzut tone de televizoare luând calea Paşcanilor, la atelierul de electro-cârpeli. Oamenii le înveleau în pături, apucau fiecare de colţuri şi le târaiau în doi, ca pe răniţi, cale de un kilometru jumate. Drumul urma poteca de la biserică, cobora coasta, trecea puntea încropită peste bahnă şi apoi alerga de-a lungul liniei, până la haltă. De sus, din sat, casa părea înghițită de un huceag, așa cum stătea singură-cuc în calea trenurilor de pe valea Siretului, la umbra plopilor dimprejuru-i.

Odată ajuns, găseai sala de aşteptare, cu podele, bănci de lemn şi o sobă mare, de teracotă, lipită de un perete. Puteau să le stropească şi cu agheazmă, că tot goale stăteau, câtă vreme, în vechea tradiţie ţărănească, toţi creştinii aşteptau afară, adunaţi în jurul sarsanalelor, după neamuri, cumătrii şi vecinătăţi.

Mai era şi un ghişeu de bilete, unde absolut nimeni nu se învrednicea să-şi părăduiască bănuţii. Toată lumea mergea cu naşul, cea mai organizată formă de coruptie de la facerea lumii socialiste și până în zilele noastre. Mai venea și supracontrolul, nașul-nașilor, capo di tutti capi, singurul care mai tulbura orânduirea ancestrală a vilegiaturismului rural. Pe ăsta nu-l puteam omeni, așa că ne îngrămădeam cu toții din calea lui ca în filmele cu Tom si Jerry, numai să nu pățim rușinea de a plăti biletul întreg. Până la Pașcani, zece ulițe de navetiști se călcau în picioare la capătul garniturii, claie peste grămadă, cu un ochi la peron și unul după ceferistul cel rău.

După juma’ de zi prin Paşcani, ne întorceam cu trenul de două sau cu cel de la 5, dacă ne întindeam aiurea pe undeva.

Cărarea colbuită ce se rostogolea în josul coastei, sucită anapoda după buclele dealului pe care le coborâsem veseli, în ajun, ne umplea sufletul de amărăciune, așa istoviți si hămesiți cum veneam de la oraş. Cu ochii după uniforma naşului, aşteptam să trecem de haltă, trăgeam semnalul ceva mai încolo, la barieră şi o rupeam la fugă pe drumul care tăia bahna până sub uliţa noastră. Chiar dacă trenul se scutura din toate şuruburile iar creştinii cădeau de-a valma prin compartimente, noi ne socoteam câştigaţi, scutind fo’ mie de paşi până acasă, în urletele de rămas bun ale mecanicului de locomotivă.

Trenul aleargă şi azi pe sub dealul Bursucului. Cei care aveţi drum încolo, spre Iaşi ori Suceava, veţi trece prin faţa satului, undeva între Paşcani şi Vereşti. E acolo, în vârful dealului, ascuns într-o pâclă deasă de nuci. Iar dacă vreţi să visaţi un vis fierbinte de vară, deschideţi fereastra şi lăsaţi căldura celui mai frumos loc din lume să vă încălzească sufletul. Trageţi şi plasa, cât să nu vă zboare fluturii prin stomac 🙂

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: