Ca să rătăceşti cu ditamai oştirea de cavaleri brodiţi în haine de fier prin neantul virgin al Codrilor Cosminului, însemna să ai percepţia unui fluture mort, anvergura unei cepe degerate şi viziunea unui orbete. Spre deosebire de tac-su (Cazimir al IV-lea Jagiello), noul rege polon, Ioan Albert I, le avea pe toate, altfel nu s-ar explica necazurile pe care şi le-a pricinuit cu atâta obstinaţie, de la începutul campaniei din Moldova şi până la deznodământul pictat ca o tragedie greacă prin cronicile vremii.
Ca să înţelegem anul 1497 şi războiul moldo-leşesc, trebuie să ne amintim câteva întâmplări care au tulburat părţile răsăritene ale Europei la sfârşitul veacului al 15-lea după Hristos. Sleit de presiunea otomană, Ştefan se învoise vasal pentru Cazimir al Poloniei în 1485, cu promisiunea unui sprijin militar pentru a-şi recăpăta Chilia şi Cetatea Albă, cucerite de turci cu un an în urmă. Doar că regele polon a trecut de partea cealaltă a gardului bisericii înainte să terfelească turcii din cetăţi, aşa că Ştefan s-a trezit vorbind despre făgăduielile militare cu fii-su, Ioan Albert, un idiot patentat care înţelegea din geopolitică undeva spre nimic. Noul rege fusese abia a treia opţiune la tron, poate cea mai subţire, iar regatul leşesc resimţea din plin puţinătatea chibzuinţei sale.
Mai mult, noul jupân al Poloniei şi-a făcut calculele că în banii unei expediţii până la hotarul Moldovei în sprijinul lui Ştefan, e rost să-şi ajute aliatul să-şi recupereze cetăţile doar ca să pună laba pe întreg pachetul la întoarcere – Moldova, cu tot cu Cetatea Albă, Chilia şi tronul Muşatinilor. O mişcare ce i-ar fi trimis partenerul de arme, pe Ştefan, direct în braţele turcilor şi ar fi aruncat în aer graniţa răsăriteană a creştinătăţii. Atât i-a putut mintea.
Doar că, şi atunci, ca şi acum, vorbele zburau mai repede decât muştele la căcat, iar domnul Moldovei, golan bătrân, a mirosit imediat capcana. Omul n-a stat pe gânduri şi a ridicat armata de moldo-ţărani împotriva Pocuţiei, într-un preemptive strike ceva mai argumentat decât cele din ziua de azi.
De partea cealaltă, Albert nu s-a zgârcit la cheltuieli şi a ridicat 50 de mii de trupeţi şi aproape zece mii de cavaleri gătiţi în armuri şi pamblici multicolore, floarea creştinătăţii leşeşti. O oaste cam mare pentru o ţară aşa de mică şi încâlcită, de unde se vede treaba că omul nostru nu învăţase nimic din victoriile de manual ale lui Ştefan Vodă.
Moldova, ca mai toate ţărişoarele de la marginea Europei, era departe de tabloul pictat de Sadoveanu în nesfârşitele romane din programa şcolară. Odată intraţi pe moşia lui Ştefan, drumurile au devenit poteci, oraşele – cătune, iar în calea trupei se căsca un tărâm pustiit de orice putea fi mâncat. Era început de septembrie, recolta fusese bună, dar Moldova n-avea de gând să-şi hrănească duşmanul aşa că foamea a început a roade la nobilele maţe leşeşti.
După ce orbecăie o lună şi jumătate pe coclaurii Moldovei, în buza lui brumar, regele polon ia o decizie şi mai proastă şi aşează asediu la porţile Sucevei.
Ori, cetatea de scaun văzuse multe oşti înecate sub zidurile sale. La fix patru decenii de la înscăunare şi încă pe atâtea campanii militare, de voie şi mai ales de nevoie, Ştefan cel Mare întărise aşa de bine Suceava încât, spre finele lunii, duşmanul a ridicat tabăra şi a luat-o înapoi spre apus. Sub armurile sclipitoare se cuibăriseră tot felul de boleşniţe, foamea şi disperul, aşa că regele polon a cerut pace.
Învoiala era ca leşii să se întoarcă pe acelaşi drum, să nu se ţină de porcării şi să nu privească în urmă. Rebegiţi de frig şi cu burţile goale, cavalerii nu şi-au ţinut, însă, cuvântul şi s-au apucat de furăciuni. Plin de obidă, Ştefan a ridicat oastea. Vreo 20 de mii de răzeşi, boiernaşi, megieşi sau târgoveţi şi o mână de lefegii au pornit pe urmele armiei lui Albert, au luat-o pe scurtătură şi i-au tăiat calea în dreptul unor coclauri împăduriţi ce despart valea Siretului de valea Prutului. Mai mult, Ştefan a fluturat pe sub nasul leşilor şi iluzia unei victorii mărunte după cele câteva luni de zbateri sterile, defilând la marginea codrului cu un contingent de răzeşi, anume trimişi la picnic. Regele polon a muşcat momeala şi a împuns cu degetul orizontul de-a dreptul peste pădurea virgină. Era 26 octombrie 1497.
Dincolo de legendele crescute în literatura socialistă, în pădure a apucat să intre “doar” corpul de cavaleri, nicidecum întreaga oaste. Acolo, lăncile, caii, armurile şi toate zdrăngănelele nu făceau nici cât o ceapă degerată. Ştefan a prăvălit o puzderie de copaci peste rândurile lor, frângând linia de luptă în zeci de încăierări izolate. A fost una dintre puţinele zile în care cavaleria grea medievală a sucombat sub ghioage, coase, furci şi alte unelte gospodăreşti adunate într-o oaste eminamente ţărănească, iar cămăşile de in au adunat mai puţin sânge decât cele din zale.
Dezastrul a fost complet, Polonia a pierdut corpul de elită, iar Albert şi-a părăsit oastea, fără să se oprească din galop până dincolo de hotarele Pocuţiei. Rămaşi fără rege şi fără pumnul de fier, pedestraşii au apucat-o care încotro. Măcelul a continuat la Lenţeşti şi mai apoi la Cernăuţi, înainte ca resturile armiei leşeşti să-şi piardă urma din calea urmăritorilor.
Albert a scăpat şi atât. Pierduse armata, iar doi ani mai târziu avea să piardă şi tronul. Nobilimea nu i-a iertat risipa de cavaleri, într-un moment în care cruciadele şi războaiele vestice erau la mare preţuire. Ori astea nu se făceau cu ţărani adunaţi de pe câmpuri, cu dragostea de glie în suflet şi simţiri.
Om gospodar, Ştefan s-a îngrijit de pădurea ciuntită, s-a scărpinat de gologani pentru o nouă ctitorie bisericească întru cinstirea victoriei şi a rămas voievod încă vreo şapte ani frumoşi. Locul cu pricina a rămas în istorie şi literatură ca Dumbrava Roşie. Stejarul lui Ştefan, ultimul copac rămas în picioare din contingentul vremii, ne-ar spune multe dac-ar avea gură să vorbească.
A fost ultima dată când românii au tăiat o pădure spre binele comun şi au mai şi sădit-o la loc. Azi, să vrei să faci un film despre bătălie şi cu greu ai mai găsi câte un luminiş pentru juma’ de cadru unde să înghesui o sută de figuranţi. În urma drujbelor, abia dacă mai găsim copăcei de-o haiducie scurtă. Noroc că vremurile noi aduc altfel de războaie, altfel am afla că nu ne putem surprinde duşmanii în pădurile mutate la magazinul de mobilă din Băneasa ori printre stivele de cherestea ce aşteaptă, moarte, în portul Constanţa.
Foto: wikipedia, timpul.md
Be First to Comment