Skip to content

Stalingrad, cimitirul fără cruci al Armatei Române

Pe 2 februarie, acum fix 75 de ani, gaşca lui Hitler se trezea dintr-un vis urât pe care îl căutase cu lumânarea prin bezna războiului cel mare. Pentru nefericiţii din tranşee, coşmarul abia începea.

În infinitul alb din stepa calmucă şi printre ruinele înzăpezite ale oraşului de pe Volga, bătălia de la Stalingrad îşi trăgea ultimele focuri. 92 de mii de germani porneau spre Siberia, uşuraţi de arme şi de planuri de viitor, Wehrmachtul rămânea cu o mare gaură pe Frontul de Est, România trăgea linie sub cel mai mare dezastru militar din istoria sa iar Stalin pocnea de bucurie în măruntaiele Kremlinului.

Doar că românii furaseră startul şi luaseră dezastrul în piept încă din 19 noiembrie ’42, în prima zi a contraofensivei sovietice de la Cotul Donului.

Ne întoarcem cu povestea la începutul iernii, când, pe hartă, desenul arăta complicat de simplu: Stalingradul era ocupat pe trei sferturi de Armata a 6-a a lui von Paulus, iar nemţii, la rândul lor, îşi păzeau spatele de o posibilă învăluire cu doar o mână de camarazi teutoni şi o mulţime de trupe aliate – unguri, italieni, croaţi şi ce mai storseseră de la prieteni.

Tocmai de aceea, în vecinătăţile oraşului, un sfert de milion de plugari, cam 30% din efectivele totale ale armatei române, se bronzau în gerul stepei calmuce, la dracu’ cu cărţi.

Cifrele românilor de la Stalingrad
Înşirată pe 148 de km în uriaşul Cot al Donului, Armata a 3-a română, cu 143 de mii de militari, era o plapumă mult prea subţire ca sa poată ţine de cald spatelui german din Stalingrad.

La sud de oraş, plugarii Armatei a 4-a îşi alergau căluţii pe câmpiile stepei calmuce, trăind, la temperaturi siberiene, o poveste căzăcească de drumeţie ruptă parcă din literatura lui Bulgakov. Înşiraţi pe un front lung de 300 de km,  cei 75 de mii de oameni trebuie că se simţeau al naibii de singuri în avanposturi. Linia nu era doar subţire, ci şi săracă în artilerie şi rezerve, o glumă proastă cu accente suicidale, care şi-a arătat consecinţele încă din prima zi a contraofensivei sovietice.

În tragedia din stepa calmucă, armatele 3 şi 4 române, cu vreo 250 de mii de oameni – număraţi de la secretare la veteranii din avanposturi, de la bucătar la general -, au jucat un rol mare. Mult prea mare pentru recuzita pe care o căraseră în pustiurile Rusiei.

Călare pe o ceată de blindate second hand, căpătate de la nemţi, câteva jucării interbelice pe care cehii şi-au făcut instrucţia înainte de a primi tancuri adecvate, şi o herghelie de cai cu tot cu potcoave, plugarii noştri s-au instalat pe tabla de joc acolo unde le-a arătat comandamentul german. Tot nemţii trebuiau să le asigure subzistenţa, carburanţii şi muniţiile. Trebuia.

Şi dacă tancurile şi-au arătat fără pic de ruşine limitele în faţa diviziilor sovietice, patrupedele şi-au dovedit utilitatea odată cu lăsarea gerului, când au sfârşit în gamelele trupeţilor pitulaţi prin zăpadă.

Istoricul Gheorghe Buzatu a făcut matematica efectivelor, în lucrarea „Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial”. În ajunul contraofensivei sovietice, cifrele reci prefigurau dezastrul, raportul de forţe sovieto-german şi aliaţi în sectoarele de rupere a frontului fiind de 3/1 la oameni şi de 4,6/1 la artilerie. Despre tancuri nici nu are rost să vorbim, căci mujicii struneau aproape o mie de blindate moderne, iar noi aveam doar două duzini de tancuri decente, livrate echipajelor cu doar trei zile înainte de luptă.

Dar ce vorbim de oţel, când românii răbdau gerul siberian dezbrăcaţi ca nişte orfani? Un raport făcut după înfrângere (mai miră pe cineva?) arăta că „soldaţii au fost lipsiţi de echipament complet de iarnă. Nu au avut şube, îmbrăcăminte şi mănuşi. Rufăria a lipsit complet la mare parte din soldaţi”.

Prizonieri români

Începutul sfârşitului
Pe 19 noiembrie ’42, iluzia putinţei s-a fărmat sub şenilele celor trei fronturi sovietice – „Sud-Vest”, „Don” şi „Stalingrad”, care au atacat cu tot ce au apucat să adune din uzinele lui Stalin. Au ales cu grijă cel mai desculţ sector de front, unde românii din armata a 3-a aşteptau pumnul de oţel cu şomoioage de paie şi cocktailuri Molotov, mine şi nişte tunuri care, de multe ori, zgâriau cu mari strădanii vopseaua încă proaspătă de pe namilele ruşilor.

Practic, n-aveam noi obuze anti-tanc, câte blindate au aruncat mujicii în luptă. În unele sectoare, tanchiştii i-au aşteptat de la o distanţă confortabilă pe ai noştri să-şi cheltuiască ultimele obuze, după care i-au strivit, meticulos, sub şenile.

Mai mult, cine se minunează de dimensiunea dezastrului, trebuie să aibă în vedere că tot ce mişca în dispozitivul Armatei a 3-a peste efectivele unei companii avea nevoie de aprobare de la comandamentul german.  Aşa că românii n-au avut decât să-şi aştepte sfârşitul, fără arme de calitate, muniţii suficiente sau spaţiu de manevră. Aveau doar libertatea de a muri acolo unde se aflau, pentru a câştiga timp germanilor din Stalingrad.

În doar câteva zile, Armata a 3-a a încetat să mai existe la Cotul Donului, trei divizii au rămas blocate în cazanul din oraş, alături de oamenii lui von Paulus, iar până la sfârşitul anului, din Armata a 4-a a scăpat doar cine a avut norocul la el.

Rătăcită în stepa calmucă, România a rămas în ofsaid pe terenul de joc al marilor puteri:
Carne de tun pe harta iluziilor lui Hitler, armata română a luptat, fără să ştie pentru ce, la mila frigului şi aliaţilor germani. A fost o bătălie pe care nu aveam cum să o câştigăm. Chiar şi aşa, acolo unde au avut arme, ai noştri au luptat până la capăt.

Deasupra infernului, cu eroi precum Greceanu şi Şerbănescu, Grupul 7 vânătoare a scris istorie cât pentru cinci generaţii de aviatori. În haosul luptelor, au reuşit să scoată 15 avioane din încercuire, atât de necesare în următorul an, când aveau să se bată de la egal la egal cu aviaţia americană deasupra Ploieştiului. La Stalingrad, eschipajele de la Escadrila 57, cea comandată de Şerbănescu, au pus cozile avioanelor Me 109 pe butoaie şi au oprit tancurile cu tunurile de pe aparatele de zbor înşirate pe pistă. O imagine memorabilă peste care s-a aşternut praful ignoranţei generaţiilor de după.

În linia întâi, generalul Sion a încercat să-şi salveze veteranii din divizia a 15-a, „de oţel”, dar a căzut în mijlocul oamenilor săi. Un erou uriaş despre care românii ştiu mult prea puţin, găsindu-se total absorbiţi în mirajul miracolului dacic documentat cu imaginaţie, wishful thinking şi alte suferinţe intelectuale.

All in all, dintr-un sfert de milion de români, peste 150 de mii au rămas acasă la Stalin, morţi sau pe jumătate vii, în spatele sârmei ghimpate din Gulag. Printre ei pedala şi bunicu’, aflat la apogeul ghinioanelor pe care le-a răbdat pe Frontul de Est.

Cultul eroilor, o strădanie peste puterile mai-marilor ţării
Departe de căldura sălilor de şedinţe de la Bucureşti, soldaţii au fost abandonaţi la mila lui Iosif Stalin, cel mai mare criminal al secolului 20. Calvarul a continuat şi dincolo de epilogul din linia întâi. Ani mai târziu, sub teroarea roşie, familiile eroilor şi-au înghiţit lacrimile, iar durerea s-a stins în tăcere, odată cu trecerea lor în uitare. Lângă Stalingrad, zeci de mii de români încă îşi mai caută odihna, fără o cruce, o lumânare aprinsă sau slujbă creştină de pomenire.

Ei nu au înţeles atunci pentru ce au murit la două mii de km de casă, în pustiul Rusiei. Tragic este că nici noi nu am înţeles nimic din sacrificiul lor. Multă vreme, singurele slujbe pentru românii căzuţi erau ţinute în cimitirul german, un monument în toată puterea cuvântului, unde ai lor sunt amintiţi după rânduiala creştină. Şapte decenii mai târziu, noi abia am fost în stare să ridicăm un capăt de cimitir pe malul Donului, unde am îngropat, în cutii de carton, câteva sute dintre eroii noştri. Bună ţară, rea tocmeală.

În loc de epilog:
După cinci luni de măcel, abatorul de pe Volga închidea producţia cu peste un milion şi jumătate de victime, dar ororile aveau să continue în labirintul lagărelor din Gulag. Germania şi-a refăcut rapid frontul cu trupele Grupului de armate A, retras din Caucaz, şi a păstrat iniţiativa pe Frontul de Est încă jumătate de an, doar ca să o piardă definitiv în vara lui ’43, după bătălia de la Kursk.
Noi am continuat să le livrăm carne de tun până la 23 august ’44, după care am schimbat doar adresa de livrare – soldaţii noştri au fost trimişi să moară pentru ruşi.

Foto: Wikipedia şi Historia

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inLecţia de istorie

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!