În versuri ne scriem, tot ca ele ne şi potrivim după rime, când şi dacă mai apucăm să adunăm de o strofă. Care îmbrăţişaţi, care izbutiţi în perechi, care alergând bezmetici în cercuri de stihuri albe. Chiar de nu sună lin, aceştia din urmă găsesc mereu să-şi spună un pumn de cuvinte. Vorbesc doar pentru ei, dincolo de înţelegerea celor dinafara lor, fericiţi de pustiul cuprins între ei.
Şi-au adunat curajul de a se bucura unul de celălalt, lepădându-şi spaimele şi egoismul într-o lume în care nicio emoţie nu scapă nepedepsită.
Îşi poartă cu ei tot ce le trebuie şi niciun strop în plus. Nu cer nimic, nu au de oferit prea multe, dar îşi negustoresc oricând nimicul de mâine pentru zâmbetul de azi.
Gălăgia lumii întregi le strică ritmul din care se potrivesc în tăcere şi răsuceşte anapoda cheia de boltă din lacătul veşniciei lor măsurate în trăiri infinit de trecătoare.
Nimic nu-i veşnic. Oare?
Fie.
Chiar şi-aşa, oricât ne-ar lumina mirajul vremelniciei, ne încăpăţânăm să orbecăim, bezmetici şi chiori, pe un drum unde egoismul, teama şi mânia refuză bucuria care se ascunde printre noi, lăsând nescris un potop de strofe.
Scapă cine poate.
Foto: contactinc.org.au
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment