Vremea potopului

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

21. Vremea potopului

Era după Revoluţie, pe o vreme mohorâtă, udă şi rece ca pietrele din fântână, când am aterizat în cel mai frumos loc din lume, în vacanţa de primăvară. Lăsasem soarele în urmă, la Bucureşti, iar nădejdea mi se ruina pe măsură ce mă apropiam de Paşcani. Cerul era tot mai negru, iar ploaia, scăpată din nori, bătea în vagoane cu atâta răutate de spăla şi vopseaua de pe ele. A dracului pârcioagă, îmi strica toate planurile, ca o soacră băgăcioasă şi teribil de acră.

Acasă, prăpăd. Toate butoaiele din ogradă, găleţi, ligheane şi altele asemenea, erau adunate sub jgheaburi şi streşini, dând pe afară apa care cădea grămadă prin şanţurile de internită.

La Bursuc, democraţia a început cu potop şi inundaţii

A dat Domnul cât a dat până şi-a ieşit Siretul din minţi, a rupt baierele şi a pornit voios, pe şes, până la calea ferată. N-a zăbovit prea mult, doar cât a rupt pe undeva drumul de fier, apoi a sărit pârleazul şi a înecat bahna până sub coasta dealului, aruncând babele în braţele popii, cu bibliile deschise la cartea potopului.

Când s-au oprit ploile, toată valea Siretului era o baltă nesfârşită, pe care noi, copiii, am pus numaidecât ochii. Apa nu era nici prea mare, nici prea rece, curată şi plină de vieţuitoarele slobozite din râu, aşa că ne-am avântat în larg precum fenicienii. Aveam zece ani, eram bărbat în lege, iar prăpădul mă ispitea din toată nenorocirile sale să-i cotrobăi cuprinsul. Cum eram mai slab de ţâţâni, mă ţineam scai de verişorii mei ceva mai ridicaţi, cu gândul la oceanul crescut la poalele satului.

Uscaţi, curaţi şi cu burţile pline, coboram coasta, trăgeam încălţările pe după gât, ne suflecam brăcinarii şi o luam pieptiş, prin bahnă, până la linie. De aici, treaba se împuţea, aşa că văru’ Lucian, ăl mai mare dintre noi, trecea înainte şi încerca adâncimea apei. În urma lui, Bogdan, Alice, Cleo şi cu mine păşeam cu mare băgare de seamă, căci şesul era plin de borte, şleauri şi alte capcane ascunse acum sub apă.

Pe unde era mai greu, ne apucam toţi verişorii de mânuţe şi hoream aşa până treceam hopul. A dat Domnul şi nu ne-am înecat niciunul, deşi, vreo două săptămâni, am tot bătut balta, în lung şi-n lat, ca nişte piraţi de apă dulce.

La bureţi

Iarba deasă de pe şes ţinea oceanul curat, aşa că noi adunam, cu mâinile roşii de frig, bureţii care creşteau cu milioanele în paradisul acvatic.

După juma’ de zi de schiobâlcâială, uzi până la piele şi flămânzi ca nişte dezertori, o luam înapoi, spre casă, încărcaţi cu ciuperci şi poveşti marinăreşti.

Hăt, peste linie, vedeam coasta dealului pe care abia o coborâsem în aburii dimineţii. – Hadi, uăiiiiiii, că ni apucâ noaptea, striga Lucian după mine. Ca şi azi, eram cel mai pricăjit dintre ei şi rămâneam mai mereu în urmă, oricât mi-aş fi muncit picioruşele. Fiecare mergea după cum îl ţineau puterile, aşa că, până sus, în sat, ne lungeam în şir indian, împrăştiaţi pe toată uliţa, de unde ne scurgeam, unul câte unul, pe poartă.

„- Văi di miiini şî di miniiiiiiiiiiiii, las tăt şî mă duc în lumea mea. Pi undi aţi fost, măi mamă, ori vreţi oare să mă băgaţi în pământ cu totul?”, ne lua mama la zor, cântărindu-ne din ochi ca pe nişte borfaşi.

Noi zvârleam mormanul de bureţi pe prispă şi o tăiam în casă, lingând borşul direct din oala de pe plită. Mama ne dezbrăca, orna soba ca bradul de Crăciun cu hăinuţele noastre ude, încropea din toate bagajele câte un rând de ţoale uscate pentru fiecare şi se apuca să cureţe la bureţi.

De-atunci şi până azi, nicicând n-am mai mâncat aşa tocană de ciuperci, prăjită cu ceapă, morcovi şi un dram de făină şi fiartă la foc mititel în ceaunul cel mare. Muiam mămăliga în sos şi lingeam tocătura din farfuriile de alumină care se perpeleau pe plită.

Îmi treceam restul zilei stând grămăjoară pe prispă şi căutând, printre scândurile pălimarului, lumea întreagă care se întindea dincolo de gardul bătăturii noastre. Azi, stau în poartă şi privesc la fel de întrebător la cele ce-au rămas dincoace de gard, în lumea copilăriei mele. Invers, nu se mai poate – nici măcar prispa nu mă mai încape, de parcă s-a îngustat şi ea după atâta amar de vreme şi ploi.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: