Și am fost la pădure, chiar înainte să-i tragă toamna obloane de brumă peste frunzele arămii. Mai ruginesc şi ele, ca fierul şi ca omul, în curcubeie ofilite.
Și-am mers unul după celălalt, ca doi bătrâni plini de griji, care mai mici, care mai mari și pe toate le-am gândit cu voce tare, că numai pădurea ne-a știut:
– Tati, ce-i aia?
– Aia ce?
– Copacul ăsta maaareeee, zise de colo, căscând gura la cer ca un pui de vrabie lihnit.
– Un fag, ce să fie, e plină pădurea de ei.
– Nu ştiam că există aşa ceva!
– Nici el nu ştia de tine…
– E frumos fagul ăsta, îmi place tare mult.
– Şi altora, chiar mai mult, tati, după cum îl cară cu camioanele din păduri.
Povestim vrute și nevrute şi tot ce nu ştim învăţăm pe loc, altfel e prăpădul de pe lume cu un prunc de cinci ani în mijlocul pădurii, unde toate întrebările de pe lume se izbesc de tine ca un roi de muşte păcătoase.
– Tatiiii, ce descoperire am găsit eu!!!!
– Ce?, întrebai cu inima cât un purice.
– Vino să te uiţi în jurul tău, unde sunt eu.
– Acușica.
Nu-i mai ajunge poteca. Se gudură într-un morman de frunze ca un bursucel destoinic şi scoate, pe rând, trei pumni de scaieţi:
– Da astea ce-s, tati?
Pauză. Zeci de planșe de pe pereţii laboratoarelor din gimnaziu îmi trec prin faţa ochilor. E ceva cu porci, dar nu e pesta buclucașă, mistreţi păroși care le nimicesc în fălci ca pe pufuleţi şi pac, jirul fagului îşi face loc din străfundul mormanului de cuvinte învăţate pe de rost acum o mie de ani.
– Aşa se cheamă de-adevăratelea?
– Aşa, aşa
– E o tonă de fagi p’aci, cred că mănâncă şi ursul scaieţi din ăştia de fagi. Seminţele de jir sunt mici ca furnicuţele de mici şi murdare ca nu se pot spăla singure.
– Și toate-s pe tine, răpănosule, că ai un hectar de pământ pe haine.
E peste tot, s-a umplut pădurea de el. Mă aşez într-un colţ de luminiş, dar nici aici nu încape de mine.
– Nu se ştie ce nu găseşti dacă nu cauţi, altfel mergem acasă fără nimic, o să vezi tu!, se aude de nicăieri și dintr-odată.
– Şi ce ai găsit?
– Am găsit o alună de copac murdară cu coadă. A îmbătrânit aici şi o iau acasă.
– N-avem pungă, tati, şi e plină de pământ.
– Mai am un buzunar gol, îl umplu şi pe ăsta.
S-a dus şi amiaza, îl văd cum o îndeasă de zor în buzunăraşul de la geacă, printre jir, noroi şi alune. Și geaca e dintr-aia cu buzunare adânci…
Mă uit la cer, cerul la mine şi soarele la noi. E linişte oarecum și mă cam gâdilă somnul.
– Hai după mine în prăpastie!
S-a dus dracului liniștea. Inima mi-o ia înainte. Alerg după ea, ajungem la locul cu pricina aproape deodată.
– Uite cât de curajos sunt, strigă de pe marginea râpei, ferice nevoie mare.
Scot cea mai searbădă şi lipsită de sens întrebare pentru orice copil: Ce cauţi acolo?
– Am găsit un dovleac sălbatic. Nu ştiam că sunt dovleci sălbatici.
– Nici ei, tati, află acum de la tine. Hai, dă-te jos de acolo, că eşti tânăr şi-i păcat. Și haidem acasă, că se lasă frigul.
Nu știu cum s-a cocoțat acolo, dar la întoarcere l-au trădat piciorușele și s-a prăvălit ca un sac de cartofi. Sărea jirul din el în toate părțile, dar n-a făcut un pas mai departe până nu și-a recuperat comoara de scaieți.
Ne-am urnit, unul cu gândul la liniște, celălalt după jir. Am luat fiecare cât am putut, dar știți cum e – niciodată nu-ți ajung buzunarele.
– Parcă am auzit o frunză cum cade. Ai auzit-o şi tu?
Pot să-l dezamăgesc? Trebuie c-am auzit-o, altfel nici că mai plecăm de aici. Dacă vă străduiţi, o auziţi şi voi.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment