A8. Citesc din nou și mă minunez: aaaaa opt. Adică a opta. Nu știu cum le numără oamenii ăștia, dar io știu doar vreo două autostrăzi și câteva cioturi risipite aiurea. Dac’or mai fi și altele, până la cifra aia, ei bine, n-am izbutit să le dibuiesc. Alerg de câte ori apuc coclaurii României și pe oriunde o iau, drumurile naționale mă strâng de portiere în peisajul dezolant al celor două benzi care își țin de urât una celeilalte.
Aud că ar fi și A10, în principiu pe hârtie, acolo unde nicio mașină, oricât de mercedes sau bemve, nu a reușit să ruleze. Mai mult, habar n-am unde-s A5, 6, 7 și 9, dar mă bucur nespus că harta României e brăzdată de autostrăzi. Harta, că pământul e la fel de bătătorit ca și acum o sută de ani, când purta electorii Marii Uniri spre Alba Iulia.
Unde se termină asfaltul, încep promisiunile.
Merg pe cioturi de autostrăzi și văd tot felul de cifre fantasmagorice km 21+500 – km 37+191 și altele asemenea pe niște panouașe pitite prin bălării. Nu știu de unde dracu’ au numărat până la 500 pe un singur drum, nici ăla terminat, când noi abia am trecut pragul ăsta adunând kilometrii de pe toate autostrăzile care pleacă dintr-un oraș și ne duc într-altul. Adicătălea pe aici va trece șoseaua, într-o zi cu soare, iar până atunci ne dăm de-a berbeleacul pe cioturi de 7, 8 sau 20 de km moșite în termene faraonice.
Avem autostrăzi pe hârtie,
altele-în șantiere semi-abandonate, câteva, mai micuțe, cu asfalt și mașini adevărate chiar, care circulă civilizat, dar asta care leagă Iașul de Tg. Mureș e prea de tot, așa cum e ea făcută doar din mâini ridicate în aerul rarefiat al Parlamentului. De aici, din sala de vot a cășii poporului privilegiat și până la limba de asfalt care va țopăi peste munții din nord, e un drum mai lung decât cucerirea planetei Marte.
Despre A5, A6 și A7, numai de bine, că Audi face mașini bune.
Bănuiesc că vor fi și autostrăzi pe combinațiile astea de litere și cifre, că prea s-au oprit proiectele la A4 și au intrat direct pe A8. Până atunci, să luăm, pe rând, adevărul palpabil la rovignetă:
Prima dintre autostrăzi, regina traficului rahitic din universul paralel al lui ceaușescu, gonește, spartă și chinuită ca o limbă lată de praf, printre peisajul tot mai deșertic al Bolintinului, Ciorogîrlei, Găeștilor și alte locuri de legendă ale României Mari. Ar trebui să ne ducă până la granița cu ungurii, mai vechii noștri pretenari, dar proiectul a sleit bugetul pe tronsoanele line dintre Nădlac și Lugoj, s-a surpat pe undeva pe lângă Orăștie, la dracu’ cu cărți și s-a rătăcit cu totul printre studiile de fezibilitate care nu reușesc să lege între ele Sibiul, Piteștii, prioritățile bugetare și logica bunului simț.
Pe a doua o știm prea bine deja, este locul unde ne întâlnim fiecare cu toată lumea în drum spre marea cea mare, când cele două benzi ne arată de ce, în străinătate, autostrăzile sunt ceva mai groase decât un drum expres. Deși asfaltul ei este mâncat de gropi ca un obraz ciobit de varicelă, compania națională de gropi, promisiuni și risipă taxează tot ce prinde la pod ca luntrașul pe malul Styxului.
Trasă din pix și suptă din deget, a treia, deși mai lungă, e chiar mai scurtă.
Adică intru pe ea, îmi zice că în patru ore jumate sunt la bunică-mea în Oradea și, după doar 60 de kilometri, mă scoate pe drumul vechi doar ca să mă mai primească înapoi arareori, când pe cioturi de A1, când pe tronsoane anemice de A3, până mă lasă nervii, gps-ul și cheful de drumeție. E atât de iluzorie, încât nici intrare în București nu are. Trei ani le vor fi luat să parcurgă primii trei kilometri fabuloși care să dea sens începutului de drum, construit, inițial, de nicăieri spre centura Ploieștilor, via Moara Vlăsiei și alte centre urbane strategice. Bag samă că, pe lângă străpungerea Colentina-Petricani, șantierul Transfăgărășanului a fost pistol cu apă.
Pe lângă suratele sale ceva mai cunoscute dezbaterii publice, A4 este o prezență discretă în viața șoferului. Luată la măsurat, e cam cat o bretea mai zdravana de autostradă din tarile cu bretele si sosele zdravene.
Dacă drumul spre iad e pavat cu intenții bune, șoselele din România sunt asfaltate cu promisiuni.
Cică, într-o zi, nepoții mei vor merge până în Bulgaria pe acest drumeag de anvergură, ocolind piramida umană din satele cu valoare de centre turistice Vama Veche și 2 Mai, exotismul benzilor alternative din Eforie dar și periferiile feroviare ale Mangaliei. Deocamdata, pe această miniautostradă, gonim naprasnic cale de 21,7 kilometri, niciun metru mai putin. Mai departe, rânjesc scaieții Dobrogei de pe marginea drumului național.
Dar ce tot vorbim de autostrăzi, câtă vreme acestea ar trebui să decoleze de pe centura capitalei, această cheie de boltă a traficului național. Drumeagul a fost moșit de generalul Brialmont, care i-a șoptit lui Carol I că centură de forturi fără drum nu se poate, după obiceiurile lumii civilizate. Așa că, niște milioane de mașini mai târziu, ne amăgim că putem ocoli convulsiile din metropola europeană a Bucureștilor pe aceeași potecă militară pe care ar fi trebuit să se tupilească depeșele dintre forturi, acum o sută și ceva de ani.
Aș mai zice vreo două, dar am terminat autostrăzile – și alea de asfalt, și alea de hârtie. Mai e mult până când departe va fi aproape și nu vom mai măsura călătoriile pe uscat în zile, la fel ca strămoșii noștri.
Foto: tlnews, wikipedia, 130km.ro
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment