Poveste de primăvară

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

22. Poveste de primăvară

Mari au mai fost inundaţiile din ‘91, dar a dat Dumnezeu şi-am ieşit din ele fără blestem de înecăciune. Odată cu potopul, s-au gătat şi bureţii, şi zilele în care băteam apa strânsă pe şes ca un stol de berze. Şi-n loc de ciuperci, ne-am umplut vremea şi straiele cu glod toată săptămâna patimilor, de simţeam cum creşte mucegaiul pe mine.

Aşa de morocănoase erau zilele, că ajunsesem să dau pe acasă ziua în amiaza mare, de o speriam pe mama ieşindu-i în cale prin bătătură. Cu cât stăteam mai mult pe lângă ea, cu atât mă îndopam mai abitir cu porcării păstrate în grăsime, brânză iute de oaie, pepeni muraţi, borş de cucoş, dres sau de fasole, pârjoale, pilaf, pelinci cu julfă, cornuleţe, poale’n brâu şi alte minunăţii scornite în inima Moldovei. Mai scăpam şi la vin, mai slobozeam şi câte o sudalmă şi mă simţeam tare bărbat când spărgeam lemne lângă porţile mari, în văzul oamenilor de pe uliţă.

Dar minunea nu ţine la nesfârşit, nici măcar trei zile cu un aşa sprehui ca mine. Într-o dimineaţă, am ridicat ochii spre cer şi n-am mai găsit ploaia. Mirosea binişor a primăvară când streşinile s-au oprit din plâns, chiar dacă soarele încă se mai pitea după nori. Călătorului îi şade bine cu drumul, aşa că am sărit în cizmuliţele de cauciuc şi dus am fost, năsărâmb nevoie mare.

Primăvara e despre glod, glod şi iar glod

După apă, au urmat noroaiele, până la gleznă, sau chiar până la gât, dacă te luai după înfăţişarea mea de porcar get-beget. Zi şi noapte spăla mama la boarfele mele şi tot nu pricepea cum izbuteam să le tăvălesc în halul acela. Departe de ochii ei, umblam sprehui pe ogoare, cu Radu a lui Mitică Turcu la împrăştiat gunoi şi veneam de acolo trăznind ca o vidanjă, plin de balegă şi glod până în albul ochilor. Ca să-mi mai primenesc hăinuţele, cătam un ochi de apă bâhlită şi mă spălam ca un boboc de raţă, dar parcă mai rău mă porcăiam.

Nici n-apuca mama să scoată rapănul de pe mine că o şi tuleam iar pe poteca de la Barbu, pe ogoare, să călăresc tractoarele la aratul întârziaţilor.

Dacă stau bine să mă gândesc, nicicum nu era bine. Scăpat din ochi, băteam coclaurile ca un motan bătrân; acasă, răscoleam ograda, fugăream animalele şi mă cocoţam pe şură, de unde culegeam, călare pe ştablat, nucile rămase din toamnă. În odăi, făceam percheziţie prin dulapuri, ca la colectivizare.

Toamna umblăm după struguri, primăvara după…stafide

Chiar inainte de Paşti, pe o ploaie deasă şi rece de nu scoteai nici câinele afară, dădeam târcoale pe sală, împreună cu vară-mea Berta, amuşinând miroaznele ce ieşeau din camera bună. Mama trăsese pe dreapta o mână de stafide, ca să aibă ce pune în pască. Ori, cât a umblat pe la animale, noi ne-am furişat în ‘ceea casă şi le-am dibuit sus, pe dulap, pitite după lumânări. Berta ţinea de şase, cât am ros ca un şoarece la strugurii cei uscaţi, apoi ne-am rotit ca să-şi umple şi ea burta. Până la urmă, pe toate i le-am halit, iar când a terminat în ogradă, ne-a găsit petrecând boiereşte, cu burta în sus la televizor.

„- Văi di minii şî di miniiiii, şi fac ieu amu’, măi mamă, fără stafidi?”

„- Cari stafidi, mamă?”, ne-am răţoit la ea, din vârful patului, cu fălcile zaharisite.

Noi am negat totul, până la capăt, ca doi infractori de meserie, dar pe mama n-o puteai păcăli. Aşa s-a năcăjit atunci, de-mi venea să mă duc pe jos la Paşcani să îi iau altele. Până la urmă, a trecut Paştele şi fără stafide şi nu s-a plâns nimeni de bucate. Mama le-a pitit mai bine în anii ce au urmat, Hristos a mai înviat de vreo 25 de ori, dar ruşinea mi-a rămas pe suflet până în ziua de azi.

Tot în postul Paştelui eram şi atunci când am aflat că a plecat dintre noi. N-am mai primit nici pască, nici cozonac, nici ouăle pistruiate de curcă pe care le înroşea anume pentru mine. Venise rândul meu să plâng, tot în ‘ceea casă, de unde ne-am luat rămas bun pentru ultima oară.

A fost o dată, ca niciodată, o zi în postul cel mare. Or mai fi fost şi altele la fel, doar că nu le-am mai prins eu aşa.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: