Louvain, înapoi în viitor

Plină-i Belgia de aşezări îngheţate în Evul Mediu, unde străduţele respiră din fiecare piatră parfumul unor vremuri pe care le-am ratat din pricina simplă a matematicii timpului.

Alături de Bruges, Ghent, Tournai, Kortrijk, Dinant sau Mechelen, Louvain este una dintre ele, un loc care ne arată cum ar trebui să arate viitorul trecutului, spre deosebire de multe dintre orăşelele noastre, unde vedem doar cum arată trecutul viitorului.

Călătoria începe inevitabil via căile ferate belgiene, o experiență diametral opusă față de ceea ce am învăţat în aventurile sordide oferite de cefere. Adică te urci în vagon cu sufetul împăcat, atingi cu încredere toate suprafețele de sprijin, iar drumul în sine e o poezie printre nesfârșitele câmpii jilave ale Flandrei. Fie ploaie, fie vânt, sporturi naționale pe aici, nu le simți în oase, pentru că peronul e subteran. Locomotiva, blândă, tinerică și viguroasă ca o fată de la munte, alunecă pe șine, garnitura prinde viteză, simți că pluteşti, parcă, între fier și pământ, nu bate, nu troncăne, nu întârzie. În două cuvinte, pentru a doua armată a României, o utopie.

Țară mică, voiaje mici. După vreo 20 de minute, trenul te azvârle la un bulevard distanţă de piaţa centrală a oraşului, un buchet de arhitectură barocă şi gotică în accente romanice, care ţine o mie de ani sub caldarâm. Oude Markt, mărginită de clădirea primăriei şi Biserica Sfântul Petru, te face să te simţi mărunt şi nou în mijlocul măreţei Lumi vechi.

Care Lume veche, suferindă de reumatism social şi de incontinența ploioasă care îi moaie oscioarele de piatră, îşi trăieşte fiecare zi cu siguranţa omului ce a muncit o viaţă întreagă pentru o pensie grasă.

De aici, urc spre Grote Markt, unde poți bea o bere la umbra clădirilor vechilor ghilde în orașul care a dat omenirii spumoasa Stella Artois. Mai departe, o străduţă  care înghesuie mormanele feudale de cărămizi roşii, turişti şi picături subţiri de ploaie, şerpuieşte până în pietonala universitară. De-a lungul ei, stau laolaltă, ca şcolarii în bănci, tot soiul de clădiri ale universităţii catolice locale, cu o tradiție de șase secole.

Pe Naamse Straat, Biblioteca Universitară, arsă de nemţi, metodic, la fiecare război mondial şi refăcută cu aceeaşi îndărătnicie de tânăra naţiune belgiană, respiră o atmosferă boemă care te împinge cu nasul în cărți. Patru milioane de volume, mai precis.

Aici am văzut resturile calcinate a trei cărţi vechi, adunate cu grijă de sub ruinele mâncate de foc şi expuse în sala mare de lectură. Nu știu ce înțeleg alții, poate mai mult, poate mai puțin, dar mie mi-au amintit de ce e atât de puternică Europa şi statornică în măreţia ei.

Ascunsă în măruntaiele lumii vechi, biblioteca-muzeu ridicată în stil neoflamand-renascentist adună, între coperțile ei de piatră și celuloid, un ocean de cunoştinţe. Iar dintre omoplații arcelor sale se înalță, sub norii veșnic înlăcrimați, un turn rectangular în care vă recomand să vă cocoțați, orișicât de năpraznic v-ar bate vântul.

De sus, oraşul pare mai mare şi mai nou. Pesemne că parfumul de epocă se risipeşte până la ultimul nivel, aşa că am ieșit din nou pe străzi, la hotarul care învecinează, pe nesimţite, secolul XVI cu zilele noastre.

Foamea m-a prins la o intersecție pictată în cuvinte turcești. Comunitatea lor e bine conturată în zonă, așa că nu mi-a fost prea greu să aleg între deprimanta bucătărie belgiană și durumul învârtit de un ienicer amabil. Savoare și preț de Istanbul, în inima Belgiei.

Amiaza mi-a trecut ca un vis în Groot Begijnhof, un labirint de căsuţe ridicate în al 17-lea secol după Hristos pentru beguine, o seamă de femei laice care se dedicau bisericii fără să depună jurământ sau să se izoleze în mănăstiri. Vreo sută de clădiri sunt presărate în jurul canalelor de apă, de parcă nu era destulă umezeală în aer de la ploaia care nu mai contenește. Muşchiul verde umflă cărămizile căsuţelor şi pietroaiele din zidurile bisericii Sint-Jan-de-Doper, veche de 800 de ani, şi ţes labirinturi pufoase în rosturile din caldarâm.

Pare un fel de cartier feudal unde stăpânul inelelor, hobbitul, Hansel, Gretel și Harry Potter cu toată grădinița de magicieni trăiesc o tovărășie ascunsă de curgerea timpului. O experienţă incredibilă, din care nu mă mai dădeam dus.

Precum  ploile locului, mărunte și urâcioase, timpul curge într-o singură direcție. Tabloul încremenit al trecutului medieval care îşi trăieşte viitorul în lumina timpurilor noastre mi-a rămas, deja, pe inimă. Şi mi-am promis că voi reveni în micul orăşel universitar, măcar pentru bătrânul cartier al beguinelor.

Mai mult, din pricina soarelui de martie, încă scump la vedere, mi-au scăpat muzeul, biserica Abdij Van Park şi grădina botanică, altă garanţie că mă voi întoarce într-o zi cu mai puţină ploaie şi mai mult răgaz.

Ultimul ceas l-am păstrat pentru o plimbare aiurea pe străduțele încâlcite din centru. Nu știu altă cale pentru a lăsa în urmă un asemenea loc, cu inima împăcată. Așa că m-am întins cu drumul înapoi, spre gară, cât m-a ținut lumina zilei.

Trenurile spre capitală trec din sfert în sfert de oră, o grijă mai puțin pentru turistul care se îmbată cu parfumul gotic și berea locală, pierzând șirul străzilor printre limbile ceasului.

Cu gândul aiurea, uitat la vreo crâșmă din Grote Markt, am luat prima căruță de fier care a oprit la peron și mi-am priponit ochii pe geam.

Trenul se strecoară din Leuvain la fel de tăcut ca garnitura care m-a adus dis-de-dimineață,  trăgând după el vagoane şi clipe cu oameni pierduţi în culorile primăverii care se prelinge dincolo de geam.

Mâine, fiecare dintre noi va fi puţin schimbat, dar orăşelul din inima Flandrei va fi tot acolo, primenit în straiele lui medievale.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: