Skip to content

ITeBe, sinistrul tovarăș de drum

Geamătul obosit al motorului care trăgea să moară la fiecare pornire, rateurile cutiei de viteze, pocnetele seci ale uşilor închise după nenumărate încercări la care puneau umărul, la propriu, şi călătorii, găurile din podea acoperite cu mocheta de cauciuc zdrenţuit, luminile chioare, încălzirea pe bază de suflat în pumni şi tristeţea amară care sălăşuia în pântecele autobuzelor ceauşiste veşnic ticsite mi-a rămas pe suflet ca o pneumonie netratată.

De cele mai multe ori, stăteam în picioare, înghesuit de multe alte trupuri care se legănau odată cu spasmele motorului. Căutam o bară verticală şi, dacă aveam noroc, prindeam un compostor prăbuşit până la niveul scaunelor, pe care îl agresam cu tot plictisul cuvenit.

Chiar așa, n-aveam prilej de necaz, că era loc și de mai rău – nefericiții care urcau pe traseu nu mai găseau niciun locșor în mașină și atârnau cirochine pe scări, agățați de ușile deschise sau de paltoanele ălora mai abitir și mai devreme ancorați în mațele de fier ale hârbului. Dacă stau să mă gândesc mai bine, practic jumătate dintre victimele Itebeului – Întreprinderea de Transport București –  călătoreau mai mult pe dinafară autobuzelor decât înăuntrul lor, într-un peisaj apocaliptic care arăta omenirii întregi cum trăiam prin noi înșine.

Aerul rece intra prin toate găurile mâncate de rugină din tabla obosită şi singura pată de culoare venea de la cabina şoferului, unde milieurile de pe bord jonglau culori pestriţe în ton cu butoanele care acţionau uşile. Restul era cenuşiu, de la jeg şi de la economiile de pe linia de producţie.
Privit de sus, locașul scărilor îmi dădea senzația unui abis mâncat de rugină și întuneric, unde un bec chior de veghe scuipa firicele de lumină prin stratul mizer de vaselină.

Un soi de plăci ieftine din rumeguș presat nituite în chip de băncuțe făceau obiectul luptelor intestine la capăt de linie, singurul loc unde apucai să vezi cum arată, de fapt, culoarea scaunelor, înainte să le ia din nou cu asalt poporul. Când prindeam câte un loc liber la roată, acolo unde ajungeam să-mi sprijin picioruşele pe podeaua ridicată, îmi lipeam fruntea de geamul îngheţat şi mă delectam cu roadele socialismului care tremurau printre macarale, în peisajul lipsit de nădejde. Era atât de urât, încât umbrea şi bucuria unui copil care visa cu ochii deschişi la cadourile lui Moş Crăciun. Frigul umed se lipea de oase şi plămâni şi răsufla vapori de abur din gura mea de eschimos anemic.

Geamurile, făcute “prin noi înşine” undeva, într-un colţ de Românie industrializat cu japca, erau nişte ochiuri mari, jegoase, de sticlă securizată, unde îşi găsiseră odihna veşnică fel de fel de gângănii captive între geamurile hârbului.
Ferestruica clipea lacrimi ruginii de jeg când dădea cu apă din cer, iar pe vreme de caniculă, un praf roşiatic, nepământean, se lăsa pe cheder.

Dar, mai mult decât orice, mi-a rămas pe creier mugetul prelung al motorului în sarcină cu noxele-i de benzină proastă şi nefericit arsă, care îmi ardeau nările.

TV-uri din perioada dezgheţului prematur sau deșelatele Dac-uri optzeciste, cutiile astea de cărat oameni erau ori cu burduf, ca nişte reptile bolnave de lentoare, ori încornorate cu urechi de trolee, ori celebrele “rachete”, bombele cu gaz “Elena Gay” care purtau în cârcă două butelii umflate cu etanol.

Pe mijlocul bulevardelor sau șerpuind prin cotloanele străduțelor vechi, tramvaiele, la fel de luminoase ca temnițele feudale, scrâșneau a pagubă, troncănind creierii călătorilor aidoma unui malaxor psihedelic. Erau chiar mai șchioape decât atobuzele și troleele, dar compensau în tristețea decorului interior, unde te simțeai dezbrăcat de speranța viitorului luminos atât de promis între 8 și 10 seara, la buletinele de știri.

Mie, unul, nu mi-e dor de răpciugile alea pe roţi, dar ştiu sigur că avem printre noi o colecţie întreagă de “înainte era mai bine” care-și duce traiul apăsând pe conştiinţă socială, gata să apere memoria fetidă a comunismului.

Anyway, aud că nu toate relicvele epocii de aur au primit câte un loc de veci la cimitirul de maşini.
Ediţia e, însă, tot mai limitată – aud că, în anul al 19lea din mileniul cu numărul 3, doar nefericiţii din Tg. Jiu se mai bucura de plimbări cu un clasic al transportului public de inspiraţie nord-coreeană.
Aşa că le doresc tuturor nostalgicilor un drum etern în maşinăriile alea de transportat orice, numai oameni nu.

Hai, cucoană, avansează și nu bloca uşile că mai e loc la mijloc, ia uite ce sufragerie-i acolo!

Foto: pinimg.com, Adevarul, EVZ.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inAmintiri de pionier

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!