În mers de rac pe drumul devenirii europene

Gonind spre Schengen cu viteza luminii stinse, România și-a vândut și cămașa de pe ea ca să strângă banii de drum, apoi și-a furat căciula ca să-și scoată paguba cu biletul și acum așteaptă la marginea șoselei, despuiată și cu degetul în aer, să prindă un șoferică de ocazie până la Bruxelles. Construindu-și destinul european pe strategia de țară „dacă nu curge, pică și tot vine de undeva”, România e gata oricând să sară gardul în spațiul Schengen într-o clipă de neatenție a popoarelor-altfel-prietene austriac, neamț și olandez, acești veritabili câini de pază ai zonei de bunăstare.

Până una-alta, haideți să citim mai apăsat șase știri care, de fapt, nu ne spun nimic nou despre destinul nostru european:

• Padina Peştera, fără gară, fără transport public sau drumuri civilizate a fost atestată staţiune turistică de interes naţional.

Nu aruncaţi cu pietre, voi ce fără de viziune! Acolo unde turistul vede doar mormane de gunoaie, un drum idilic de căruţe şi cazare la rogojină cu wc sub umbra stejarului, funcţionarul zăreşte oportunităţi nesfârşite pentru hoteluri, şosele, puncte de informare, pârtii de sky şi altele asemenea.

Ei bine, seamănă, dar nu răsare.

Cinci mii de semnături şi avize zac înşirate pe certificatul de naştere al staţiunii, care aşteaptă de-acum, ca un orfan abandonat la maternitate, nişte părinţi cu dare de mână s-o pună pe picioare.

Până atunci, orice turist pripăşit pe acolo, rătăcind în zadar după vreo toaletă publică de interes naţional, se va putea şterge la cur cu atestatul-minune. E şi ăsta un început de civilizaţie la Padina.

• Comisia Europeană propune o creștere cu 10% a fondurilor pentru România, în perioada 2021-2027.

La fel de bine i-ar putea trimite pe Marte, așteptând să-i acceseze omuleții verzi. Până atunci, sunt doar niște bani puşi la saltea gospodăreşte, în văzul lumii, acolo de unde nu-i poate înhăţa nimeni orişicât s-ar lăuda proprietarul cu ei. Way to go, UE!

• Trei adolescenți care mergeau cu bicicletele s-au rătăcit într-o pădure din Prahova.

Am ajuns în punctul în care, după mai bine de un sfert de veac de când românii şi-au luat pădurile înapoi şi au redescoperit libertatea de exprimare cu drujba în mână, întâmplarea cu pricină a devenit o ştire în puterea cuvântului. Altfel, în România, te poţi rătăci cu uşurinţă căutând o pădure relativ întreagă.

• România, una dintre cele mai sărace ţări din UE, are pensionarul cu cea mai mare pensie de stat: 51.334 lei pentru un fost procuror-şef şi comandant al Penitenciarului Colibaşi.

Fiecare naţie din Europa are câte un viciu care îi roade energiile dinlăuntrul propriei fiinţe – spaniolii au fiesta, siesta şi alte expresii ale lenei instituţionalizate, francezii – grevele, englezii – brexitul, ungurii – naţionalismul de ogradă, olandezii – cofeeshop-urile, grecii – risipa organizată. Ei bine, noi avem pensiile speciale, un fenomen paranormal accesibil doar bugetarilor binecuvântaţi de sistem, pentru care poştaşul sună de câte ori trebuie.

• Toamna se numără kilometrii de autostradă: conform datelor de pe site-ul CNAIR, italienii de la Tirrena Scavi se apropie cu paşi repezi de finalizarea lucrărilor la nodul Gilău de pe Autostrada Transilvania, progresele raportate în septembrie i-au urcat pe nemţii de la Geiger pe a doua poziţie în clasament, în vreme ce italienii de la Astaldi au coborât pe locul al treilea.

Un soi de “cincinalul glorios în 4 ani şi jumătate”. Până una-alta, anul acesta, în România au fost deschişi circulaţiei fix 29 de kilometri de autostradă. Adică bagi a’ntâia, a doua, a treia şi gata, ai intrat înapoi pe şoseaua naţională înainte să apuci să scoţi jegul din catalizator.

Mai mult, un lot de 12 km a fost reparat chiar înainte de inaugurare, noul ciot de șosea zâmbind către viitor ca un tânăr cu dinţii stricaţi din fragedă pruncie.

• Prima zi de şcoală în România lui 2018 ne aduce eternele ştiri zămislite din emoţiile bobocilor, imagini dezolante cu tot felul de ruine şi cifrele tot mai firave ale efectivelor din şcoli.

Dincolo de peisajul urban cu școli spoite în culorile celui de-al treilea mileniu, învăţământul din cealaltă Românie se opinteşte în probleme moştenite din perioada postbelică. Chiar dacă bombardierele americane, tancurile sovietice şi Pistruiatul au dispărut din decor, clopoţelul încă mai cheamă copiii în bănci de la veceurile săpate în curtea şcolii. Mai mult, când dă frigul, profesorii își deapănă lecțiile la gura sobei de teracotă, într-un decor demn de Iarna bobocilor.

Abecedarele nu au ajuns la timp nici anul acesta, chiar dacă 2 şi cu 2 fac tot 4, munţii nu s-au mişcat de la locul lor, Ana are aceleaşi mere iar literele încă se mai făuresc din eternele cerculețe, bastonaşe şi căciulițe. Cu celelalte manuale aud că s-au mişcat mai repede. Atât de repede, încât au dat la topit jumătate dintre ele, de bune ce erau. Acestea fiind spuse, la țară, numărul copiilor care abandonează școala este perfect egal cu numărul copiilor pe care învățământul autohton i-a abandonat.

Așadar, rămâne cum am stabilit: ultimul stinge lumina.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: