Thai înseamnă liber în limba locului şi asta spune multe despre viaţa de turist în paradisul tropical din sud-estul Asiei. Celebră pentru ruinele antice, templele budiste, plajele tropicale, dar mai ales pentru turismul sexual și moonlight parties, Thailanda a devenit un must pentru tinerii europeni încă din anii ‘80 și pentru junimea din fostul lagăr sovietic de vreo zece ani încoace.
Nu mă pricep la filme, stăpânesc aparatul foto doar pe setări “auto”, așa că mă voi strădui să aștern în cuvinte ce am înțeles eu din această primă experiență în Thailanda, adică mai mult decât ceea ce se vede în imaginile pe care le-am luat cu mine înapoi, acasă.
De la lingură la gură, e drum lung
zice un vechi proverb armenesc, iar când vine vorba de o așezare agățată de partea cealaltă a globului, nimic nu-i mai adevărat. Pentru majoritatea românilor, un all inclusive la turci sau greci, ori un sejur printre bogățiile culturale din Europa înseamnă concediu. Nici nu-i prea poți contrazice, câtă vreme Thailanda înseamnă orice altceva, dar nu odihnă.
Înainte de toate, este o experiență, din care fiecare pricepe după cât este dispus să se arunce și câștigă după cât este în stare să priceapă.
Prin țara oamenilor liberi
Când s-o împărțit norocul, undeva între facerea lumii și izgonirea din Paradis, soarta ne-a surâs cu dinții până la urechi, căci cele mai urâte foi din calendarul nostru corespund sezonului turistic de aici, ăla în care nu pică fir de ploaie. Aşa că, în banii unui revelion la Poiana Braşov, puteţi da zloata Bucureştilor pe căldura umedă din Phuket, Bangkok, Chang Mai sau Pattaya. Oriunde veţi merge, veţi păşi într-o lume complet diferită de cea în care trăim.
Dincolo de biletele de avion, viaţa e ieftină în Thailanda. Atât de ieftină, încât o mie de euro îţi ajung să faci o vacanţă de două săptămâni oriunde, chiar şi în Phuket, cea mai scumpă aşezare turistică de la ei. Oriunde în altă parte, mia de euro îţi ajunge chiar şi trei săptămâni, dacă ştii obiceiurile locului. Ca să vă faceți o idee despre greutatea banului pe cântarul economiei locale, salariul mediu de aici se învârte în echivalentul a 1800 de lei.
Drumul nesfârșit spre cealaltă față a lumii și primul contact cu Patongul cel plin de soare, nisip și curve 🙂
De pe malul Dâmboviţei până la țărmul Mării Andaman numeri vreo 16 mii de kilometri, pe care nu-i dobori decât după o zi și-o noapte de zboruri și amușinat parfumuri prin shop-urile din aeroporturi, așteptând conexiunea.
Am decolat într-o dimineață cu 8 grade din București, am poposit la Doha, unde am pierdut două ore prin aeroport, iar de acolo am mai plutit vreo șapte ceasuri până în Phuket, în sudul Thailandei. Am zburat cu Qatar Airways și a fost de departe cea mai bună experiență cu aripi ever.
Când am ajuns, la tropice era șapte dimineața, iar acasă, două noaptea. Plus 30 și ceva de grade, la fel de umede ca într-o baie publică. Dacă ești rău de somn, îți trebuie o zi să te adaptezi. Căldura, însă, te izbește din plin după ce tocmai ai petrecut o iarnă mioritică și încă o zi întreagă în temperatura săracă în grade Celsius din aeroporturi și avioane.
Bioritmul meu se hrănește cu foarte puțin somn, așa că eram vioi ca un iepure la sosire, dar umezeala mă chinuia la fiecare gură de aer. Trece. Mai greu, dar trece. Cu aer condiționat și multă apă 🙂
Filtrele vamale sunt draconice – ești filmat la fiecare pas, bagajele sunt scanate încă o dată, un funcționar îți ștampilează pașaportul de-i merg fulgii și nu vei putea părăsi țara fără griji decât dacă vei completa o bucățică de hârtie, încă de la venire (o ștampilează și pe asta, fiți fără grijă), pe care trebuie să o ai mereu la tine și să i-o prezinți vameșului în loc de rămas bun.
Pe aeroportul local, angajații purtau măști în fața turiștilor, de parcă gripă aviară nu cloceşte în metropolele asiatice, ci o aducem noi, tocmai din Europa.
Partea bună e că schimbatul bănuților e o treabă facilă – în aeroport, te pișcă foarte puțin față de cifrele fixate pe stradă și nicăieri nu există comision.
Spre Patong, birjar!
De aici, am pornit spre Patong, pe coast de vest a Phuketului, o casă a destrăbălării cu nisip, soare, neoane și curve. Drumul îți mai mănâncă vreo oră jumate din vacanță și 800 de baht (un leu de-al nostru pune jos vreo 7,5 phukețini dintr-ăștia, de-ai lor, asta ca să aveți o unitate de măsură familiară).
Am găsit în Patong o babilonie de nedescris, cu un trafic dubios, cotinețe de ambele părți ale bulevardelor, dar cel mai aprig m-am minunat de antiteza dintre hărmălaia cotidiană și liniștea intrisecă pe care ți-o dă colțul ăsta de lume.
Practic, toate națiile se întâlnesc aici – doar americanii sunt mai puțini, având mai aproape de casă alte paradisuri acvatice, precum Băli sau Caraibe.
Localnicii mai mult hăhăie pre limba lor, că jumătate dintre cuvinte le au pe ha, hi, ho şi derivatele lor. Grăbit, am ţipat un “hai” în mijlocul străzii, de s-au uitat toţi la mine, ca la urs. Nici acu nu știu ce dracu’ înseamnă pre limba lor.
Imediat ce am descălecat pe ulița principală, mi-am dat seama că am întârziat cu vreo 25 de ani. Nu mai aveam nicio clipă de pierdut, așa că am luat-o în sus, pe bulevard, spre infamul Soi Bangla (Bangla Road, pre limba albilor), celebru în toată lumea pentru dezmățul înșirat pe trotuarele sale.
Data viitoare, vă povestesc despre Patong și împrejurimile sale și, evident, despre Soi Bangla, această Sodomă și Gomoră uitată de Dumnezeu pe malul Mării Andaman, dar nu și de milioanele de turiști din toate colțurile lumii.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment