Skip to content

Noiembrie, plumburiu şi romantic ca o îngropăciune anonimă, te urăsc cu patimă

Isterică fiinţă, cum îşi mai smulge, vuind, frunzele din copaci şi îşi plânge norii peste păduri dezbrăcate. Lacrimi reci şi mărunte ling orizontul departe, lăsându-ne şi mai multă mizerie gri peste retina cojită de nuanţele verii.

Nici c-am băgat de seamă, însă. O auziţi?

A venit toamna.

Caruselul de nori zboară prin ceaţă, tremură în şuvoaie şi apasă tristeţea amintirilor de mâine.

Stelele ning pe fugă, dijmuite la hotarul dintre noapte şi zi. Bruma ţepoasă întinde culorile cerului sub orizont, pe covorul inert de amăgiri ofilite. Frunzele mor în grămezi de rugină iar timpul se risipeşte aiurea în purgatoriul amurgului.

Pe nesimţite, asfinţitul se prelinge hoţeşte peste ruinele zilei, mestecând lacom resturi de lumină în urletul chior al câinilor.

În lagărul urban, cerul se varsă cu stropi de angoasă. Când şi când, soarele zgârie cu dinţii oglinda de aburi şi se zborşeşte, neputincios, în pete galbene pe asfalt. Ne gudurăm degrabă, bronzându-ne reumatic în acorduri de romanţă cu parfum de mucegai. Să stau n-am vreme, înapoi n-am cum, în faţă e oribil. Mă urnesc, cu inima strânsă de menghina cenuşie.

Abia am găsit, la trotuar, un parazit mărunt ce închiria cu ora bucăţi de asfalt. Îi las maşina cu sufletul îndoit şi mă ascund în mulţimea ce-şi mână spaimele în goana ceasornicului. Ochiuri de apă privesc nicăieri, clipind, în bezna zilei, murmurul paşilor. A venit şi vremea când toţi ne grăbim, dar nimeni nu mai are loc să alerge. Ştiam că o să vină, o aşteptam cu spaimă indiferentă dar parcă tot mai găsim putere să ne mirăm. Strâmbi mai suntem!

Cu râvnă ne îmbrâncim prin oraş, căutând, absurd, căldura cimentului rece. Mirosul umed şi bolnav ne-a aşezat cuminţi, în cozi, la semafoare, sub picăturile aspre de brumar.

Apusul de ploaie ne aşterne vatmanii de ocazie pe liniile de tramvai, în stoluri galbene cu licenţă de Ilfov. Văd pelicani obraznici zburând cu aripi de tablă prin stânga coloanei: “sunt cu clientu’, dom’le, ce vrei să-i fac?“, îmi horcăie unul guşat, blocat vremelnic pe drumul de fier de un altul, chiar mai nesimţit decât el.

Răsuflarea rece şi umedă mi se lipeşte de haine, de piele, de suflet până îmi amorţeşte toată bucuria de a respira sub cerul golit de albastru. Plouă şi bate vântul şi e frig ca dracu’. Ba chiar boceşte de-a dreptul, pufneşte şi trăzneşte cu clăbuci şi lacrimi de crocodil hămesit. Un nor mare şi cenuşiu ca o fantezie bacoviană s-a lăsat greoi pe fruntea oraşului, aidoma unei şepci unsuroase de fochist machit.

Nici promisiunea unui Moş Crăciun călărind camioane de cico prin căldura sfintelor zile de concediu nu-mi colorează cea mai depresivă foaie din calendar.

Noiembrie, plumburiu şi romantic ca o îngropăciune anonimă, te urăsc cu patimă.

Foto: un tablou tare mişto despre care, dacă ştiţi ceva, lăsaţi-mi vorbă ca să-i pot scrie aici numele omului.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inMai mult eu

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!