Satul din deal

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

5. Satul din deal

Proptit între şcoală, biserică şi câteva cârciumi absolut irezistibile, Bursucul fusese aşezat de o mână de răzeşi omeniţi cu reforma lui Cuza Vodă şi se întindea, ca un pieptene, până în buza coastei. Mai multe uliţe late, prunduite şi brodite cu iarbă, coborau din strada mare până în gura galbenă a râpei, unde se uneau într-o potecă ce şerpuia prin spatele caselor din vârful dealului.

Atâta amar de vreme scobiseră oamenii în măruntaiele colinei după lut pentru chirpici şi lipeală încât, sub Bursuc, coasta dealului dispăruse, iar râpa căsca un perete drept, galben şi statornic precum cioara’n par. Azi, nici mort nu m-aş apropia de bortele alea, dar, pe atunci, scurmam trepte în lut şi mă căţăram ca un gândac, din vale până sus, spre gardurile oamenilor, în ocara câte unui tanău care tândălea pe coastă.

În strada mare, şanţurile adânci, năpădite de iarbă măruntă şi deasă sunt brăzdate de podeţe spoite cu var. Aici se adunau, în toate duminicile calde, roiuri de copii mai mici şi mai mari, sporovăind sub privirile ţaţelor ieşite la porţi ca şopîrlele la soare. Un curcubeu de culori, care mai vii, care mai spălăcite şi mai triste, după sufletul şi punga creştinului, se aliniau de-o parte şi de alta a drumului, în haosul simetric al gardurilor de scânduri. Deasupra, o junglă de meri şi nuci îşi legănau frunzele aiurea, gâdilând praful ridicat în aerul neted şi cald de vară.

Casele, aşa cum le-am găsit eu acum treizeci de ani, erau de două feluri. Cele vechi, bătrâneşti, erau lipite cu lut şi ţineau două odăi de-o parte şi de cealaltă a tindei, sub un haizaş de internită coborât în patru ape. Undeva, ascunsă într-un capăt, găseai şi bucătărioara, iar la cele mai pricopsite – o şandrama. Aşa arăta şi căsuţa noastră, în care au încăput bătrânii, cu patru copii şi mai apoi o liotă de nepoţi. Ba chiar şi câţiva strănepoţi şi, vă spun cu mâna pe inimă, că unul nu ne-am plâns vreodată.

Casele mai noi aveau câte o cameră în plus, lângă cea de zi şi odaia bună şi acoperiş de tablă cu bagele şi nişte turnuleţe miniaturale care se iţeau la colţuri. Prispa era mai zdravănă, închisă complet în lemn şi geam, faţadele – stuchite cu ciment şi praf de piatră iar decoraţiunile de ipsos lucrate de-a lungul pereţilor completau înfloriturile de pe lemnărie. Casele din bolţari, mansardate, cu ciment turnat prin toată bătătura şi fântână în ogradă au apărut mai târziu, în locul vechilor bojdeuci.

De sete n-ai cum să te topeşti, căci la fiecare uliţă te împiedici de vreo trei sau patru fântâni, adânci pe cât e dealul de înalt şi placate cu piatră din Siret. Deasupra, ghizdele de stejar sunt acoperite cu un haizaş mic de tablă pe care se iţeşte o cruce. Zice s-ar că e creştineşte e să găseşti o cană de apă neîncepută oriunde te poartă drumul, doar că, în jurul Bucureştilor, eu unul am întâlnit o singură fântână săpată la marginea drumului, şi aceea în dreptul casei unor moldoveni rătăciţi în câmpia Dâmboviţei.

Late şi drepte, uliţele Bursucului îşi pierdeau farmecul la fiecare stropeală mai aspră, căci nu erau mai mult decât pământ bătătorit, înecat în praf şi pişcat cu ceva urme de prundiş. Ici-colo, câte un bolovan se iţea din colbăraie, sprijin de nădejde ori de câte ori se umflau bălţile în mijlocul drumului. Mi-aduc aminte cum ţopăiam ca o broască, din piatră în piatră, pînă sub gardurile oamenilor, unde pământul era mai ridicat şi iarba răzbea glodăraia. Altfel nu se putea, decât cu cizme grose de cauciuc, dintr-acelea în care îşi târâia bunicul călcâiele când se întorcea de la ogor. Ori astfel de încălţări agricole nu se găseau la cooperativă pe măsura picioruşelor mele.

Abia odată cu zorii celui de-al treilea mileniu după Hristos, când omenirea îşi oglindea în monitoare farmecul digital, primăria s-a scărpinat de nişte bănuţi şi a scos strada mare din mocirla primordială, întinzând o limbă lungă şi neagră de asfalt rece pe bulevardul satului. Şi în curtea bisericii, cât să nu-l supere pe Dumnezeu şi să-i ţină pe creştini fericiţi la slujbele cele mari. Doar că heirupul a trecut româneşte, fără a se împlini până la capăt, iar şanţurile şi ulicioarele încă îşi mai aşteaptă rândul la ctitoria asfaltului, ţinându-şi suflarea în fiecare an electoral.

Ţoale, blide şi ceaune. Şatra

Din când în când, o mână de căruţe trenţăroase veneau până în marginea satului, la capătul hudiţei lui Cureluşă, unde ţiganii îşi ridicau, în fiecare vară, corturile. Noi coboram uliţa de la grădină până în deal, de unde priveam, cu inima cât un bob de mac, cele câteva stoguri de cârpe şi petice care colorau verdele coastei. În jurul lor, o mână de câini, mâncaţi de jigăraie, hămăiau a pagubă.

Vreme de o săptămână ori poate chiar mai mult, după cum ne era norocul, femeile şi puradeiii se învârteau pe lângă foc, cu ochii lipiţi de păsăretul ce rătăcea pe coastă, iar bărbaţii umblau cu şolticării pe la porţile oamenilor.

Cum veneau ţiganii în sat, cu ceaune, var, covoare şi alte rahaturi, mama ne băga viermele îndoielii şi ne cuminţeam pe loc. De frică să nu ne fure în coviltirele răpănoase pe care le târâiau de-a lungul uliţelor, nu mai ieşeam din cuvântul ei. Nu mai fugeam aiurea-n străini, mâncam cuminţi lângă fustele ei şi priveam cu rândul, peste gard, după căruţele cu pricina, cu ochii căscaţi de spaimă. Când se mai nimerea câte unul la poarta noastră, mă piteam tocmai sub patul cel mare, de unde îl auzeam cum se ţigăneşte cu mama pentru un ceaun şi câteva baticuri pestriţe.

Aşa mai avea, săraca, oleacă de linişte, dar numai până când ridicau tabăra nomazii şi nouă ne venea inima la loc. Numaidecât ieşeam la lumină şi o luam de la capăt cu huzurul şi poroganiile, scormonind curioşi în urma ţiganilor, într-o mizerie de nedescris sub care nici iarba nu mai creştea.

De-atunci şi până mai încoace, prea multe nu s-au schimbat, însă cei mulţi au rămas mai puţini. În rest, ascunse de timp, toate-s la locul lor, chiar dacă nimic nu mai e la fel.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: