Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie
Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.
6. În cel mai frumos loc din lume, apa curge doar la Siret. Restul, din fântână 🙂
Toate-s bune şi frumoase în paradisul rural, până când nu mai rabzi jegul de pe tine şi trebuie să te lupţi cu neajunsurile ligheanului, cel mai mare duşman al domnişoriei de oraş. Ca să îmi curăţ trupul într-o găleată de apă, trebuia să o car, cale de o sută de metri, de la fântâna din capătul uliţei. Tare multă apă mai stricam, îmbăindu-mă şi stropind ca un pelican prin toată ograda, aşa că mă înhămam la două căldări de câte zece kile şi porneam la apă, cu sufletul îndoit. Prin părţile astea, fântânile sunt adânci şi au coarbă, pe care se înfăşoară vreo douăj’ de metri de cablu. Aşa că, pentru două găleţi amărâte, învârteam până îmi amorţeau mâinile şi năduşeam încă pe atâta apă. Săltam căldarea grea, de fier, peste ghizdurile fântânii şi o vărsam în găleţile mele, dar atât de pricăjit eram, că jumate spăla colbul uliţei.
Odată scoasă, apa trebuia plimbată până acasă. Sub greutatea găleţilor, simţeam cum mi se lungesc mâinile, din coate până-n pământ. De pricăjit ce eram, până la gardul cooperativei de lângă casa noastră, picioarele îmi tremurau ca două chibrituri, stropind în dreapta şi-n stânga ca un aspersor.
Oricât aş fi căutat să ocolesc găleţile şi ligheanul, altă scăpare nu găseam decât la scăldat. Din vârful dealului, priveam tricolorul albastru, cenuşiu şi gălbui al Siretului, dincolo de care se ridica Peterul. Departe al dracului mai era, dar n-aveam încotro.
La scăldat
Când simţeam că arde mai zdravăn, îmi aminteam că, din scara trenului, îi făgăduisem maică-mii că nu mă voi apropia de Siret, loc de mare înecăciune pentru copilandrii locului. Aşa că, în zilele cu arşiţă, mă adunam cu toţi verişorii şi alţi pretenari scăpaţi de acasă şi fugeam să mă scald în râu. Doar aşa mai găsea răgaz de linişte bojdeuca noastră în lunile de vară, când ne îngrămădeam cu toţii pe capul mamei. Mai târâiam şi câte o nuia de alun de care spânzuram un ac ruginit, un vârf de strujean ce închipuia pluta şi o boabă de plumb, înşirate aiurea pe câţiva metri de nylon. Până ajungeam la apă, firul, în ultimul hal de jerpelit, se încâlcea ca barba unui călugăr burtos încât nu-i mai dădeam de capăt nici cu cele mai aprige vorbe de ocară. Şi atunci ca şi azi, ca şi mâine şi ca întotdeauna, nu prindeam mai mult peşte decât în ligheanul cu rufe de acasă, dar io tot mă îndârjeam ca un catâr bătrân.
Ca să ajung la curgerea de apă, răzbeam cu greu printre şanţuri, bălării şi mormane de balastru, care se întindeau până în malul pistruiat cu căcăreze de oaie. De aici şi până la brâul de nisip care mărginea apa mai aveam doar o limbă de humă năclăită şi buruienoasă. Năduşiţi ca nişte salahori şi murdari din calea-afară, ajungeam sfârşiţi în apa râului. Nici caldă, nici rece, nici verde, nici albastră, apa ne mângâia tălpile cu podina de nisip pe care aluneca la vale, spre Paşcani. Dacă târâiam şi o anvelopă de tractor, ca să plutim pe gropile mai adânci, ne hlizeam în curul gol şi gura mare până îşi amintea foamea de noi. Doar şuvoaiele albe de clăbuci, slobozite în apă de vechea fabrică de detergenţi din Fălticeni ne mai alungau din apă. Până trecea nenorocirea, coceam porumbii găbjiţi de pe ogoarele oamenilor şi zvârleam cu pietre după peştii ameţiţi de otrăvuri. I-am fi mâncat şi pe ăia, poate, dacă nu ne-ar fi dat Domnul gândul cel bun.
După câteva ceasuri bune de răslăgheală, cu hainele şiclite de nisip şi mâl, porneam spre casă, smocăit ca un sprehui. Adăstam oleacă la puntea lui Moglan, pentru o mână de mere sclipuite din grădinile oamenilor şi porneam mai departe, de-a lungul gârlei şi apoi de-a dreptul peste şes, spre bariera de la calea ferată. De aici, nu mai era mult – dacă nu găseam o căruţă de care să mă agăţ, urcam coasta pe jos, aplecat de brâu ca un catâr şi treceam pe lângă hudiţa de lângă casa lui Cureluşă. Aici, prindeam deja aripi, simţind parcă miroaznele din ceaunele mamei. Urcând spre strada mare, mă strecuram cu băgare de seamă pe lângă poarta lui nea Mitică, unde bălea mai mereu câte un câine adus de la stână şi numaidecât mă înfiinţam în poartă, răcnind ca un apucat după un blid de borş.
De vreo 20 de ani, n-am mai gasit putere, nici răgaz să merg din nou pe jos, până la Siret. L-am mai văzut o singură dată, când am coborât dealul îngrămădit într-o căruţă plină de neamuri. Doar digul l-am trecut la pas, şi-atunci era să îmi frâng gâtul, ca un cal bătrân şi beteag. Puşca şi cureaua lată…
Între timp, am învăţat că ne mor oamenii, apun amintirile şi doar locurile rămân, schimbate după chipul şi nevoile celor ce vin din urmă să umple odăile goale. Abia atunci aflăm că lumea nu se măsoară în locuri, nici în lucruri, ci în oamenii ei, prea trecători şi parcă prea grăbiţi să-şi afle finalul poveştii.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment