Decembrie 1916: cu gândul la „miracolul de pe Marna”, armata română se îneacă în dezastrul de pe Neajlov

Facerea României Mari s-a împlinit cu succese diplomatice la fel de însemnate ca şi înfrângerile noastre din Marele Război.

Inspiraţi, probabil, de izbânda lui Mihai Viteazul pe malurile Neajlovului, sau mai degrabă doar disperaţi să-şi salveze capitala de ruşinea ocupaţiei, şefii armatei române au hotărât un altfel de Revelion pentru 1916: o luptă mare dusă cu oastea lor cea mică, chiar la porţile Bucureştilor.

Cu capul în biserică şi cu gândul la dracu’

Ideea, proastă de sus până jos, a fost argumentată de generalul Iliescu, şeful Cartierului General Român, susţinută de Berthelot, care, între două ospeţe pantagruelice, visa un nou miracol pe Marna şi combătută de Beliaev, reprezentantul comandamentului rus, care cunoştea ceva mai bine mersul lucrurilor şi putinţele belicoase ale popoarelor din jumătatea săracă a Europei. Până la urmă, Regele Ferdinand, uşor străin de subtilităţile războiului modern şi de realităţile în care armia noastră îşi trăgea sufletul, a dat câştig generalului Iliescu şi lui taica Burtălău, susţinuţi energic şi de Prezan, proaspătul comandant al Armatei 1, aşezând România la masa istoriei cu un pariu de tipul „totul sau nimic”.

Preambul

Contextul în care statul major visa victorii verzi pe pereţi era că, în primele trei luni de la intrarea în război, armata română mâncase bătaie în Transilvania, pe Jiu, la Turtucaia, pe Dunăre și în Dobrogea. Orice om cu mintea la el şi-ar fi dat seama că nu era momentul să încercăm marea cu degetul, dacă tot nu schimbasem reţeta aluatului. Doar că logica fusese alungată ca un gând negru din preajma comandanţilor, care se grăbeau să piardă nu doar capitala, dar şi armata şi tot ce mai ţinea naţiunea la un loc.

Trupele

Fugărită şi risipită din toate părţile de austrieci, germani şi bulgari, armata română mai cântărea, după vreo sută de zile de război, doar 19 divizii de infanterie, şi acelea incomplete şi demoralizate. Aşa cum ne-au obişnuit la fiecare pagină din manualul de istorie, ostaşii noştri erau de fapt plugari deghizaţi în uniformă, prost înarmaţi, hrăniţi şi oblojiţi. Mai rău, majoritatea unităţilor comunicau cu viteza opincilor ce purtau ordinele împăturite în bileţele, ca pe vremea lui Napoleon.

În lupta pentru Bucureşti aveau să intre 11 dintre aceste divizii, plus toată floarea cavaleriei noastre – două divizii. Cu totul, Ferdinand se bizuia pe 150 de mii de soldaţi, împrăştiaţi prin toate colţurile Munteniei.

În faţa lui, August von Mackensen, spărgătorul de fronturi, se întovărăşea cu von Falkenhayn care ne împresura dinspre munţi şi comanda cu mare succes 250 de mii de soldaţi experimentaţi, bine echipaţi şi cu moralul la ei.

Lupta

Ca un făcut, începutul lui decembrie îi găsise pe Mackensen şi Prezan uniţi în gânduri, căci fiecare stătea cu arma la picior, gata de atac. Mai puţin aliaţii ruşi, căci Beliaev a ţinut cont de pronosticul său şi nu a intrat la masa pariurilor.

Operaţiunea întindea frontul pe o lungime de 110 km, dincolo de putinţele armatei noastre. Bătălia avea să se poarte prin vecinătăţile idilice ale râului Argeş, între Giurgiu şi Curtea de Argeş, inclusiv în zona Comanei, pe Neajlov, unde Mihai Viteazul zdrobise elanul otomanilor cu trei sute de ani înainte.

Pe 30 noiembrie, urmând ordinul lui Prezan „Dela soldat pânăla general trebuie să moară atacând”, românii au izbit primii, au întors flancul drept prusac şi l-au băgat pe Mackensen în şedinţă. Cu ochii pe Bucureşti, spărgătorul de fronturi nu s-a pierdut cu firea. A scos din joben o divizie de turci, care s-a pus între ai noştri şi înfrângere, a cerut comanda a încă două armate, iar pe 1 decembrie a pornit la atac cu tot ce avea în ogradă. În marşul lor, trupele inamice au găsit un dispozitiv în care unităţile româneşti nu comunicau între ele, cele ruseşti nu apăruseră şi nici nu aveau de gând, iar pe cer, sburătorii noştri lipseau cu desăvârşire.  Mai mult,  căpitanii Barcan și Epure şi-au găsit un moment nepotrivit să piardă planurile noastre de luptă în braţele prusacilor.

Pe 4 decembrie, toată Armata 1 se retrăgea spre Buzău. Pe 6, Bucureştiul vorbea deja germana şi se pregătea să fie jefuit într-un chip mai ingenios şi metodic decât cel brevetat de otomani.

Pe partea cealaltă, între Câmpulung şi Predeal, Armata a 2-a a lui Averescu s-a bătut ceva mai mult în faţa lui Falkenhayn, ajutată de terenul imposibil pe care bavarezii se poticneau la fiecare pas. Pe 5, au lăsat baltă tranşeele şi au luat-o uşor spre est, regăsindu-şi camarazii din Armata 1 tocmai la periferia Mizilului. Le ţineau companie două milioane de civili, care zoreau şi ei spre Moldova, împreună cu Parlamentul, Guvernul şi Familia Regală.

Urmările

Regele şi generalii săi au vrut să dea o bătălie grandioasă în faţa capitalei Regatului, pentru a întoarce din drum trupele Puterilor Centrale. Au ratat, însă, o bună ocazie de a se replia, căci planul, o iluzie tipărită pe hărţile militare, a dus la dezastrul ce a rărit rândurile armatei cu 60 de mii de soldaţi şi a înghesuit regatul între hotarele Moldovei.

Cu doi ani înainte, Franţa se aflase într-un rahat oarecum similar, din care a scăpat prin „miracolul de pe Marna”, o bătălie care a ţinut Parisul cu sufletul la gură. Francofoni până în măduva oaselor, românii au aflat, însă, că Neajlovul nu e Marna, Bucureştiul nu avea un comandant precum Joseph Gallieni, oastea română era doar o întruchipare desculţă şi anemică a celei franceze iar Prezan, Averescu şi Iliescu luaţi la un loc nu cântăreau cât Papa Joffre într-o zi mai proastă.

Până la urmă, oştirea de strânsură a fost zdrobită într-o baie de sânge şi fugărită până la Buzău şi dincolo de el, iar trupele inamice au ocupat, cu inima strânsă, uliţele pline de mocirlă ale Bucureştilor.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: