Lăcomia este păcatul în care am căzut grămadă încă de la prima întâlnire cu regatul Thailandei. Am vrut și plajă, și soare, și insule sălbatice, și dezmăț, și bucate alese, și junglă. Ori, Phuket le are pe toate, mai puțin pădurea tropicală după care bâzâiam tocmai din praful Bucureștilor. Ca să bați desișurile locului, trebuie să urci spre nord, pe continent, iar Khao Sok este cea mai la îndemână soluție dacă îți arde de drumeție și apoi vrei să revii pe insulă înainte să se aprindă neoanele pe Soi Bangla.
Din Phuket și până în Parcul Național Khao Sok sunt vreo sută și încă șaizeci de kilometri peste, iar drumul te poartă într-un peisaj mai mult verde și mai puțin albastru decât cel în care plutește Patongul.
La tropicul libertății, oriunde ai ținti pădurea tropicală, mai jos de Chiang Mai, vei avea mai puține griji decât prin alte colțuri de lume verde. Aici, doar febra deghe te poate pune jos, sau un șarpe recalcitrant. Altfel, e pretty safe, iar ghizii sunt foarte grijulii să nu te arunce în gura morții. Nu de alta, dar de la un răposat nu mai scoți niciun chior, oricât de meșter ai fi în arta negoțului. Așa că mi-am luat pălăria și am pornit spre jungla din Khao Sok.
Amor fatal pe Saphan Sarasin
Excursia se face cu nelipsitul microbuz Toyota, care m-a luat de la hotel în creierii dimineții. Prima oprire este la podul Thepkasattri, de unde ne-am chiorât la podul Sarasin. Cele două construcții leagă continentul de insula Phuket, dar podișca veche face toți banii. Marcat de o tragedie, în care Dam și Gew, Romeo și Julieta ai locului, s-au aruncat de necaz și iubire în Marea Andaman acum vreo 50 de ani, Sarasin Bridge a devenit un obiectiv turistic, exclusiv pedestru.
Eu am găsit și o anghilă, moartă și asta din dragoste pentru momeala unui pescar. O telenovelă de pod – la câtă moarte se petrece aici, mă așteptam să-l văd în ultimul episod GoT.
Memorialul tsunami-ului
Mergem mai departe, spre un alt loc încărcat de durere, Khao Lak. Aici, în 2004, cel mai mare tsunami din istoria cunoscută a omenirii a devastat zona și a omorât 4500 de turiști și localnici. Un cutremur cât 1500 de “Hiroshime” a scuturat fundul Oceanului Indian, mutând Phuket cu jumătate de metru pe hartă.
All in all, catastrofa a ucis 230 de mii de oameni în 14 țări, așa că Thailanda a scăpat oarecum ieftin. Ne-am oprit la memorial, o navă a poliției de coastă – Tor 813 Buretpadungkit – așezată în locul unde a zvârlit-o valul în ziua cu pricina. Balaurul de 25 de metri fusese aruncat ca un fulg tocmai la doi kilometri în interiorul uscatului, unde stă și astăzi, cuminte, la poze.
Anyway, la memorial am retinut trei lucruri:
- În ziua cu pricina, un prinț din familia regală se dădea cu ski jet-ul, iar ditamai nava stătea cu ochii pe el și numai pe el.
- În anul 2004, epoca internetului și a sateliților, nimeni nu a aflat în Thailanda, timp de două ore de la valul care a izbit Indonezia, prima victimă, că îi paște necazul – (!!!), așa că nici dracu’ n-a fost evacuat din calea urgiei.
- Peste jumătate dintre victime nu au fost identificate, dar odorul regal a fost dibuit din grămada de reziduuri si cadavre. Ei bine, nici pe lumea cealaltă nu suntem egali.
La ei, ca la noi. Same shit, diffrent assholes.
Podul și memorialul mi-au umplut sufletul de amărăciune, noroc că următorul popas a fost la tabăra de elefanți. Poți să-i călărești sau să faci baie cu ei într-un lac, după cum te trage ața. Eu m-am plimbat juma’ de oră cocoțat pe ditamai pachidermul, pe o potecă săpată de ape în inima junglei. De fapt, era o elefănțică aproape de vârsta pensiei, complet inofensivă și teribil de plictisită, dar eu mă simțeam deja ca Hannibal la porțile Romei.
La sfârșit, dindărătul unor bare groase de oțel, ca să nu riști o trompă în cap, poți delecta animalul cu fructe. Mă simțeam vinovat că și-a muncit încheieturile bătrâne cu mine în cârcă prin râpele alea, așa că mi-am hrănit elefanta cu un snop de baby banane și am luat-o din loc.
Titicarul m-a purtat tot mai sus, în inima țării, unde vegetația luxuriantă a luat locul plajelor și mării.
Pădurea tropicală a cedat doar orașelor, plantațiilor de arbori de cauciuc și mai ales a celor de palmieri, în rest îmbracă țara într-o haină crudă de arbori și vegetație măruntă. Un lucru e sigur: buruienile lor sunt mai mișto decât ale noastre.
Mergem pe șoseaua cu numărul 401, pe buza văii Sok, unde ne oprim să ne clătim ochii într-un viewpoint fabulos. De aici, poți vedea până hăt, departe, unde cerul izvorăște din etajele superioare ale junglei, dar nici dracu’ nu stă să admire natura: toți facem poze ca apucații.
Câțiva kilometri mai încolo, am oprit la un templu budist năpădit de maimuțe, dar am picat fix pe ziua în care își ardeau morții, așa că n-am prea multe de povestit despre locul acela, altfel încântător și scăldat într-un ocean de liniște. Doar că am hăndrălit și aici o brigadă de macaci cu coadă lungă, fără să ajung la vreun compromis cu aceste creaturi irascibile.
The bare necessities
Cel mai mișto moment al excursiei a fost plimbărica pe râul Sok, care sâsâie ca un șarpe străveziu printre amalgamul de vegetație tropicală. Dacă n-aș ști că Rudyard Kipling, cărturarul junglei, a fost inspirat de un peisaj indian, m-aș jura pe roșu că acesta e locul care i-a dictat povestea lui Mowgli.
Voiajul se face pe plute de bambus ori caiace. Luntrașii nu diclesc o iotă de engleză, dar zâmbesc încontinuu. Zâmbesc și io înapoi și o ardem ca hipioții printre palmieri și insecte dubioase, în jos, pe apă. O plimbare pe râul ăsta e la fel de frumoasă ca-n deltă, doar că vezi alte plante și ieși mai ieftin.
Păzit de maimuțele spânzurate prin copacii înodați pe maluri, râul e reflexia celui în care Baloo plutea, filosofând despre traiul minimalist. Îmi vine să plâng de bucurie, poftesc la clipele astea de când am văzut prima oară animația lui Disney într-un cinema comunist.
Pe margini, macacii ne fileaza ca-n cartea junglei. Poti sa tragi la mal și să le hrănești, nici nu te vor lua în brațe, dar nici nu refuză o coajă de ceva. Păstrasem niște biscuiți ca să-i momesc la mal, dar un mascul ingrat și nereunoscator a gonit toată șleahta de maimuțe și mi-a halit toți biscuiții, rânjind caninii ca un tigru anemic. Ale dracului, în trei zile, n-am izbutit să leg prietenie cu animăluțele astea recalcitrante.
Timpul se dilată pe nesimțite, căscând o prăpastie între pustiul cerului și desișul pădurii tropicale.
Luntrașii ne-au oprit în mijlocul junglei și am luat-o pieptiș, până la poalele unei stânci mai răsărite, care strângea vegetația în jurul ei ca o bunică grijulie. După ce am urcat ca furnicile ditamai dealul, ne-am lungit sub un versant de calcar, unde am baut ceai din ulcele cioplite din bambus și am pierdut vremea cu o generozitate vecină cu risipa.
Ne-am urcat înapoi în plute și caiace și am alunecat la vale încă o bucată zdravănă de apă, înainte să ne adune în microbuz, obosiți și murdari ca o brigadă de școlari scăpați în excursie.
Data viitoare, ne întoarcem în Patong și vă povestesc despre piețele volante și mâncarea fabuloasă gătită printre roiuri de muște în Malin Night Market, un paradis culinar în toată puterea cuvântului.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment