Skip to content

Spre marea cea mare, pe drumul cel mic, spart şi plin de bube

E o zi splendidă de vară în Bucureşti, plină de praf, sudoare, priviri acre și cenuşiu infint.

Plec la mare, dar oraşul mi-o dă la temelie, aşa, de rămas bun, chiar înainte să scap la drum întins. Pe la Muncii, într-o coloană care începe tocmai din pasajul Obor, am învăţat că nu doar timpul este nemărginit, în intersecţie la Dristor, un poliţist se joacă de-a semaforul, iar pe Ressu, două maşini care abia s-au ciobit blochează toată şoseaua sub ochii debaterilor de ocazie, care se ciorovăie pe timpul şi nervii noștri.

Drumul spre litoral se aşterne doua intersecţii mai încolo, un mizilic de nici 300 de kilometri dar care, sugrumaţi în infrastructura feudală a ţării noastre, capătă proporţii de-a dreptul epice.

Poveste de drum

Mă smulg cu mare greutate din braţele capitalei şi intru pe autostrada solară, una dintre cele două şosele de mare viteză înfăptuite până la capăt de poporul român. Ei bine, dacă Transfăgărășanul a străpuns munţii în doar patru ani de sudoare şi sânge, A2 a tăiat câmpia şi nişte dealuri leşinate abia după o epopee citită şi povestită în şedinţele de guvern mai bine de două decenii.

Şoseaua e toată o curbă, construită în cel mai autentic stil românesc, cu viteza de nici zece kilometri pe an munciţi în sfertul de veac scurs din 1987 până în 2012, când i-au tăiat şi ultima pamblica.

Îi dau bice, catalizatorul începe să tuşească otrava adunată juma’ de an între semafoarele oraşului, iar Bucureştiul rămâne o pată mică şi gri în urma mea. Natura mă primeşte cu braţele deschise. Deschid repede geamul şi trag adânc în piept. Mizerabilă ţeapă!

Protanul mă salută din toate hoiturile pe care le digera în matele-i fetide. Trec repede podul peste paraul Pasărea că Fat Frumos în goană din tărâmul bau-baului şi visez deja valurile mării din oceanul colorat în ape verzi-gălbui de floarea soarelui.

Calc pedala, dar suntem cam multicei pentru cele două benzi anemice. Şoseaua nu e doar sfrijita, dar şi decrepita. Sărim pe placi ca broastele-n heleşteu, numai bine cât să scuture putoarea capitalei de pe maşina în primii treizecisiceva de kilometri.

Vraja mării nu cunoaşte limitele ţărmului şi se împrăştie pe autostrada soarelui până în inima vechiului regat. Romanii se înghesuie în primele staţiuni spre mare: rompetrol, petrom şi oemve. Litoralul începe la km 50, 70, 90 sau 110, unde turiştii se relaxează chiar lângă plajele de porumb şi rapiță din puştiul Ialomiţei, printre valuri de noxe și praf. Claie peste grămadă, mănâncă sandvişuri rulate între două rovignete pe aceeaşi tejghea de benzinărie şi ling cafele cu aromă de peco. O fi şi ăsta un fel de vilegiatură. E mai curat decât la Eforie şi mai ieftin decât în Mamaia, dar parcă lipseşte ceva. Când îşi aduc aminte că marea-i umpic mai încolo, ies, unul câte unul, doar ca să facă loc altora în colibele multicolore cu bomboane şi carburanţi.

Cernavodă, un pod prea îndepărtat

Călare pe pasajul de la Drajna, un poliţist se bronzează şi citeşte un radar. E lunetist, are un ochean înfipt în ochi şi păzeşte şoseaua de mare viteză de nelegiuiții care chiar ar pofti să alerge în regim de autostradă. Mulţumim, domnilor, ferit-ar crucea sa mergem ca oamenii măcar pe ăştia două sute de kilometri de drum civilizat.

Ocolesc gropile, scap de rutieri şi continui aventura soarelui.

La podul de la Feteşti, mă-ncearcă eternă nedumerire estivală: în banii de un sms, oricine poate scuti juma de oră pierdută la coadă. Ei bine, romanul nu-i oricine, aşa că îşi ţine factura GSM neprihănită și așteaptă cuminte să pună banu’ în palma casierilor ca Margelatu la vama dintre principate, acu’ două sute de ani.

Dau un sms şi, cu doar trei euro, trec pe lângă ei ca girofarul. Le fac şi cu mâna, de banii ăştia.

Îi dau tare, vreau să ajung cât mai repede la coadă din vamă. Bulgarii n-au scannere pentru documente, simt cum îmi creşte barba en avânt încă de la Cernavodă.

Şoseaua călăreşte colinele Dobrogei, o realizare aproape mitologica după lucrări ce au ţinut turiştii cu suflarea la gura cale de cinci guvernări. Simt că prind aripi. La propriu, căci cobor o pantă dubios de abruptă pentru şoseaua cu pretenţii de autostradă, dar mirajul marii îmi scoate gărgăunii de protestatar sadea.

La ultima oprire înainte de ieşirea spre Agigea, hop mă trezesc fata în faţă cu unu’ care se jura pe mă’sa şi ta’su că a uitat banii acasă, benzina la pompa şi telefonul la magazinul de telefoane.

Mă simt ca Harap Alb dinaintea Spinului. Stă în soare cu răbdarea unui boa constrictor şi cere bani de gaz dimpreună cu nevastă-sa gravidă. Mi-ar cere şi ăla mic, dar e încă prea mic ca să ceară. Vocea raţiunii îmi zice să-l ignor, inima îmi cere să-l calc cu maşina, înainte şi ‘napoi. Merg pe mâna raţiunii, cu inima-ndoita.

Câteva cocoaşe, doua curbe mai zdravene şi optez pentru Agigea, ignorând cu bună ştiinţă paradisul de corturi muzicale şi buticuri sinistre care a răsărit în Mamaia  cu vigoarea unui caravanserai din cel mai împuţit colţ al deşertului egiptean. Poteca cea largă îmi face cu mâna şi mă zvârle pe şoseaua de coastă, un nume prea curajos pentru drumeagul care promite să petreacă turistul într-o plimbare boemă spre plajele cu nume de stele. Ei bine, şoseaua este un coşmar rutier, presărat de cruci în curbă de la 23 august, care  tuşeşte în traficul de la Eforie şi se îneacă la ieşirea din Mangalia ca o arteră mâncată de diabet.

Degeaba te cheamă marea, iar şi iar, că tot oamenii te primesc, de fiecare dată

La Tuzla, pe bulevardul aviatorilor, moralu-i la pământ. Localnici ofiliţi de soare se pitesc sub nişte plăcute pe care au scris cazare cu litere de-o şchioapă şi agită, la trotuar, cheile către dracu ştie ce temniţe imunde. Fiscalizarea turismului gri rămâne cea mai neagră spaima a bosulicilor de ocazie.

În Mangalia, drumul se rătăceşte prin oraş. Petrec un sfert de oră alături de ospitalierii localnici. Ei mă înjura ca le umplu oraşul vara, eu îi blestem că şi-au aşezat urbea de-a curmezişul drumului şi mi-aţin calea spre mare. Vâna-i în altă parte, dar nu ne avem decât unii pe ceilalţi la îndemână, aşa că rămânem să ne dușmănim şi la anul, pe vremea asta. Drumul se subţiază, coada se măreşte, gluma se îngroaşă. La ieşirea din urbe, şoseaua şi-a dat întâlnire cu drumul de fier pe sub balcoanele localnicilor şi, împreună, ocupa o bucată de pământ cât un sens de poteca civilizată.

Timpul le rabda pe toate, chiar şi trecerea mea prin Mangalia. Umpic mai încolo, găsesc şi flota de război a patriei. Pe stânga, câteva şalupe ofilite se leagănă sub spaima ruginei, în vreme ce pe dreapta stau celelalte de la muzeu. Ca-n jocul copilăriei, caut cinci diferenţe între cele expuse la sol şi alealalte, mai puţin norocoase, din apă, dar nu găsesc nici măcar una. Nu-i panică, și așa nu mai au loc în Marea Neagră de bărcuțele rușilor.

Trec prin 2 Mai încet, să nu trezesc milioanele de copiii care-şi dorm somnicul de prânz şi intru în Vamă Veche. Aici, limuzinele cresc realmente prin toate şanţurile, căci spiritul rebel şi a vândut demult plajă pe-o vodcă iar sătucul respira greu sub flota de maşini risipite oriunde.

Parcă îmi ia mai mult să îl traversez decât vara trecută. Vama Veche e de-a dreptul nouă. S-a mai lungit, creşte ca un pubert, de la an la an, cu viteza pensiunilor care se întind tot mai aproape de coteţele vameşilor bulgari.

După patru ore vecine cu eternitatea, a dat Domnul şi-am ajuns în vamă. Urmează câteva proceduri simple, într-un decor rupt din Asfalt Tango: dau lei capăt leva, întind buletinul, primesc buletinul, se uită la mine prin geam, mă uit la el pe sub caschetă, dau leva iau buvigneta, calc pedala şi frânez la fel de repede, ca ăştia nu ştiu de glumă. Am intrat în vechiul Cadrilater, doar că am avut ceva mai mult de pătimit până aici decât armia romana la 1913.

Acolo unde se termină un drum, începe altul

Astfel se termină povestea românească a drumului estival şi începe aventura bulgăreasca, scrisă cu litere chirilice între câteva sate uitate de Dumnezeu, dar nu şi de rutieri. Ăştia îşi apără limitele de viteză ca pe ultimul meterez al fiinţei naţionale şi nu te înţelegi cu ei. Odată săriţi din boscheţi cu bastonaşul la orizontală, doar nişte euro tocmiţi în romgleza îţi mai salvează permisul de sertarul poliţiei din Kavarna.

V-aş putea povesti despre Balcic, Durankulak, scoicile Dalbokăi, sălbăticia deşănţată care stă să înghită şi asfaltul, plajele discrete din Kaliakra, Krapets şi Tyulenovo, golfurile aproape pustii, stâncile tracilor care zdrobesc marea și fortărețele prefeudale cocoţate în creştetul lor. Dar azi, aici, io n-am vrut decât să-mi vărs năduful adunat pe drum. Despre astealalte, găsiţi pe zece mii de siteuri şi, dacă nu vă apucă lehamitea pe traseu, ele vă așteaptă oricând acolo, căci pietrele ştiu a răbda mai mult decât noi.

Foto: eu, probr.ro, ziare.com si republica.ro

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inCu traista'n cârcă

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!