Pe 1 august ’43, într-o duminică toridă din a patra vară de război mondial, sburătorii americani au pus cap compas pe câmpurile petrolifere din Ploieşti şi au pornit la drum cu 177 de bombardiere, în ceea ce avea să intre în scripte sub numele de Operațiunea Tidal Wave.
A urmat cel mai costisitor măcel din cronicile US AirForce, egal cu cea mai mare victorie a antiaerienei românești din istoria neamului, izbutită sub atentă îndrumare a partenerului strategic hitlerist. Așa de rău i-am snopit încât, după 75 de ani, rămăşiţele acelei zile încă mai ies la iveală din pământul îngrăşat de ţiţei al Prahovei.
Premisele
În 1943, România furniza 30% din producţia totală de carburanţi a forțelor axei şi 70% din totalul ţiţeiului brut. Adică, fără gazul nostru, maşina de război germana trăgea pe dreapta.
Până în iunie ‘42, românașii din unitățile de garnizoană, postaţi să dea de şase pe lângă rafinăriile prahovene, s-au bronzat liniştiţi, departe de ororile de pe frontul de est, unde camarazii lor cădeau ca muştele. Îi supăraseră umpic rușii, în ‚41, cu o mână de avioane mai vechi decât mama Rusie însăși, iar în vara următoare, abia după trei ani de măcel, americanii şi-au adus aminte că războiul pleacă la cheie doar cu rezervoarele pline, aşa că au trimis și ei 13 bombardiere să facă frumos pe cerul Ploiestiului.
După un an de liniște, norii se adunau tocmai în răsărit, unde Stalin pierduse din nou inițiativa în mijlocul ofensivei germane de vară. Asaltul estival, un obicei al trupelor axei devenit tradiție din ‘41 încoace, avea să fie ultimul înaintea nesfârșitei retrageri care a început în stepa rusească și s-a încheiat pe ruinele Berlinului.
Și așa am ajuns în vara lui ’43, în mijlocul bătăliei titanice de la Kursk. Aici, opt mii de tancuri ardeau gazul pe câmpiile de lângă Prokhorovka, motiv pentru care unchiu’ Sam a decis să închidă benzinăria lui Antonescu, cât să apuce Stalin să-și numere morții.
Risipitoarele SUA versus Germania lui Hitler și România cea veșnic săracă dar îndârjită
Operaţiunea, gândită de minţile odihnite ale unor comandanţi abia intraţi în războiul mondial, nici măcar nu a zgâriat vopseaua de pe instalaţiile perrolifere, dar a reuşit să l sperie pe Hitler. După isprava americanilor din vara lui 42, nemţii au îngrămădit 82 de baterii de artilerie antiaeriană, instalată pe trenuri şi în poziţii fixe şi coordonată cu ceea ce azi am numi un mecanism de calcul automat primitv. Un fel de computer.
Pitiți prin tranșee și buncăre, apărătorii de la firul ierbii mai aveau la îndemână proiectoare, ceață artificială, aparate de radiolocație și chiar un Ploiești în miniatură, încropit în zona Berceni-Corlăteşti ca să fure ochii navigatorilor inamici amețiți de oboseala zborurilor prea lungi.
Mai erau și 108 de vânători germani și români, care de zi, care cu antene lungi de noapte, călare pe Messerschmidt 109 sau 110 şi neaoșele IAR 80 și 81.
Toate, la un loc, se îngrămădeau în ceea ce se chema Festung, adică fortăreața Ploiești, sub comanda lui Gerstenberg și Jienescu, doi pricepuți în luptele dintre nori. În vara lui 43, zona petroliferă Ploiești avea cea mai mare concentrare de artilerie antiaeriană din lume, dar, din SUA, dispozitivul se vedea, probabil, mai mititel.
Pentru a opri robinetul de țiței, americanii au trimis un întreg grup de bombardiere pe capul rafinăriilor – Steaua Română (Ținta “RED”), Româno-Americană (Ținta “WHITE I”), Concordia Vega (Ținta “WHITE ÎI”), Standard Petrol Block, Unirea Speranța (Țintele “WHITE III”), Astra Română, Unirea Orion (Țintele “WHITE IV”), Columbia Aquila (“WHITE V”) și Creditul Minier (Ținta “BLUE”) -.
Este vorba de forța aeriană cu numărul 9 și încă niște grupuri din a opta, un mizilic de aproape două sute de bombardiere B 24 Liberator. Ca să avem un ordin de mărime, Forțele Aeriene Regale Române n-aveau, la intarea în război, laolaltă, atâtea bombardiere.
1 august 1943 – un Black Sunday cu mari reduceri în flota US AirForce
Acum 75 de ani, pe 1 august, aviația SUA a încasat cea mai mare înfrângere din istoria ei deasupra unui colț uitat de Dumnezeu, între Câmpina și Bărcănești, un loc unde nici azi nu găsești un drum civilizat pe care să fugi în munți.
Vânătorii români s-au bătut cu furia omului sărac și plin de griji și au doborât, singurei, 20 de bombardiere. Așa cum îi știm, germanii și-au făcut treaba ca de fiecare dată, cu precizie matematică. Iar în domeniul ăsta, matematica chiar face toți banii.
Pe cerul câmpurilor petrolifere din Prahova, americanii au pierdut mai multe aparate de zbor decât în oricare altă zi din istoria lor plină de aviație. Dintre cele 177 de aparate care au decolat din Benghazi, doar 88 au revenit pe aeroportul din Libia. 44 au fost doborâte deasupra Prahovei, – unul chiar peste pușcăria Târgșor -, unde a nenorocit 150 de condamnate, 9 avioane au cedat la întoarcere, deasupra Mediteranei, iar restul s-a întors avariate, care pe unde au putut să aterizeze. De ce? Pentru că antiaeriană câtă frunză și iarbă, aviație de vânătoare, precizie germană, elan românesc și mult haos în dispozitivul americanilor, condamnați prin ordin la radio silence cât a fost ziulica de lungă și grea.
440 de oameni au căzut din nori și au rămas în pământ românesc, iar alți 220 au căzut prizonieri dintre cei peste 1700 ridicați din deșertul african.
Urmările
După o zi atât de păguboasă, pe care au botezat-o Black Sunday, americanii nu s-au zgârcit cu decorațiile. Tidal Wave a fost operațiunea pentru care au fost conferite cele mai multe Medalii de Onoare în istoria plină de războaie a SUA: Roosevelt a semnat decrete pentru cinci viteji, dintre care trei nu au mai apucat să se laude cu ele.
Pentru ce? Socotiți voi, cu mențiunea că, imediat după atac, românii au strâns rapid puținul deranj lăsat de americani și au crescut producția de țiței ca în poveștile pentru copii.
Pe de altă parte, dintre toți bogătanii războiului mondial, doar americanii și-ar fi permis o asemenea cheltuială de duminică, în care un avion din trei a căzut sub foc inamic și încă pe atâtea au fost zdravăn ciobite. Dar pentru ei, sacrificiul n-a fost în zadar: în aprilie 1944 s-au întors cu lecțiile învățate, au doborât o bună parte din așii noștri de vânătoare și au ars Bucureștii. N-au iertat nici câmpurile petrolifere, au pus stăpânire pe cer și nici că ni l-au mai dat înapoi până pe 23 august, ziua în care am făcut ce am învățat noi mai bine de-a lungul manualului de istorie și ne-am dat cu ăia care ne îmbrânceau mai tare pe hartă. #lecţiadeistorie
Foto: historia.ro, i2.wp.com, pinterest, wikipedia
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment