Skip to content

Cursa de Pisa, nedrept de strâmbă aidoma turnului cu pricina

Treaba e că iar tre’ să ajung în Italia, buba e  că plec din România.

După experienţa trecută, mă agăţ de speranţa unei destinaţii ceva mai subţiri, în inima Toscanei, la turnul cel înclinat din Pisa. Ei bine, mă îndrept către o țeapă cât donjonul din inima Toscanei.

Aerogara Coandă e la fel de aeroport cât e Otopeniul municipiu

Singura coada vânjoasă la check în din tot aeroportul e la zborul ăsta nenorocit. În jurul nostru, văd tot felul de infracţiuni pe două picioare. Multă lume, puţini oameni.

Arunc o privire deznădăjduită, îmi strâng bagajul între genunchi, bag mâinile în buzunare înainte să nu mă trezesc cu ale altuia pe acolo şi mă lipesc de un grup de domni bine alcătuiţi fizic, cu palmele bătute şi sparte pe şantierele din peninsulă.

Mă simt stingher, n-am loc să schimb o vorbă cu vecinul. Habar n-am să pun o placă de faianţă, nu-s în stare să ridic o găleată cu moloz, cu ce dracu’ să mă laud? Omul zâmbeşte candid, e pe contract, are o târlă de copii acasă şi simte cum îi trec zilele cu mai mult spor decât la patronul din comună.

Îmi povesteşte câte ceva din lumea lui, rotunjind fiecare vorbuliță după limba lui Creangă. M-am mai liniştit, sunt unde trebuie. Oastea lui Salam e tot mai departe, așa că prind curaj și scot telefonul să mai omor vremea.

Trecem prin vamă, shopuri şi alte cotloane suspendate la graniţa cerului cu pământul şi abordăm avionul. Înăuntru, circ fără pâine.

Afară i vopsit aveonu’, înlăuntru-i….babilonu’

În avion, spaţiul e mai îngust, iar plictisul de orice fel începe să dea pe dinafară. Familii întregi despărţite de un culoar îşi strigă neamurile într-un tablou vecin cu tragedia. Un culoar de juma’ de metru pare că ascunde o falie de netrecut căscată în mijlocul clanurilor ireversibil închegate de la Decebal încoace.

Un început soios de şatră, cu vreo şapte-opt membri împrăştiaţi strategic printre pasageri, târâie sacoșe de iută, cu albastru, cu roz, cu rapăn şi cu sfori legate la toarte. Pesemne că-i plictiseste assist-ul social al României centenare şi caută senzaţii extreme în paradisul politically correct al Italiei. Mişună desculţi pe culoar, descumpăniţi că pe cursele astea doar stewarzii umblă cu cerutul pe la oameni.

Peste toată babilonia, şefa echipajului ia cuvântul. Femeia ar putea face carieră la nivel înalt, după cum citeşte numele colegilor de pe o foicică palmată discret. Gluma se îngroaşă când scoate o fiţuică mai măricică, de unde recită instrucţiunile de evacuare. Am senzaţia că, fără foaia cu pricina, n-ar fi în stare să se salveze nici pe ea. Alminteri, dacă nu ne prăbuşim, asta sigur ajunge să conducă un echipaj mai mare, one day or another…

Decolăm. Oamenii se orientează rapid şi găsesc singurul serviciu inclus în preţul biletului – mica încăpere unde apa curge din perete. Aşadar, din nimic şi de nicăieri, la toalete se iscă un carambol cu mici îmbrânceli şi priviri urâcioase. Mă plictisesc de moarte, aşa că mă bag repede în faţă ca să văd ce se dă.

La toaletă e frig ca-n braţele lui stalin. O fi deschis vreunul geamul, nu m-ar mira un astfel de sfârşit la ce am văzut în coada de la check-in.

Sburătorii

Peşti, curve, lăutari şi câțiva turişti care au mai prins un loc în avion plutesc printre nori spre Italia, tărâmul făgăduinţei pentru orice român temerar cu actele la zi.

O fătucă bine elongată umblă cu buticul printre scaune şi căpşunarii se simt deodată jupâni: cumpără parfum şi ciubuc până umplu habitaclul cu mirosuri grele de gabbane, şaneluri şi alte amăgiri de-ale rapănului.

În spate, un copilaş urlă cât îl ţin plămânii. Mă-sa îl leagănă, dar el tocmai de asta urlă mai abitir. La economy e loc cât să nu faci vânătăi când te mişti pe scaun, dar pruncul n-are nici măcar norocul ăsta. Ar fi vrut un loc al lui, nu unul la clasa super economy, în braţele maică-sii.

Între timp, instalat în singurul scaun civilizat din aeronavă, pilotul se dă cu aerobuzul ăsta plin de euronavetisti printre nori de parcă ar fi o pasăre de război şi trăieşte periculos așa cum a văzut el în filmele americane cu avioane de vânătoare. Ochii îmi joacă în cap, autocarul înaripat se răsuceşte ca un montagne russe, publicul e în pragul vomei, ba mai rău, stewarzii au oprit vânzarea de nimicuri. Atmosfera e tot mai apăsată, revolta mocnește de-o parte şi de cealaltă a culoarului. Intră pe proceduri, boss, mă gânesc în mintea mea. Dă-i pe pilot automat, ia ceva tare şi aşteaptă să ţi faci talentu’ la aterizare, în aplauzele câmpeneşti ale plebei, altfel ajungem mai puţini la Pisa. Gând la gând: joaca se termină brusc, norii se așează la locul lor, în dreptul hublourilor, marea e din nou dedesubt, la locul ei, iar căruciorul cu parfumuri şi-a reluat traseul monoton.

L-o fi ciupit somnicul pe comandante, altfel cred că ne-ar mai fi dat cu sufletul de pereţi la cum strunea bidiviii din reactoare.

În sfârşit, se lasă liniştea. Ori aţipesc, ori trăiesc un mic poltergeist, că nu ştiu când a trecut următoarea oră. Mă trezesc într un ropot sălbatec de aplauze ce zguduie aeronava.

Avionul se scutură, tremura ca un difteric şi pocnește scurt, la atingerea asfaltului. N-apuc să mă dumiresc, că un ropot de aplauze salută frenetic ultimul act al tragicomediei aeropurtate.

Mica Românie aterizează în forţă. O voce caldă de stewardesă plictisită ne îndeamnă să căutăm în buzunarele scaunelor, să nu uităm ceva pe acolo. Deodată, toată lumea scormonește împrejurimile, cu speranța deșartă că vreun ghinionist, înainte lor, a uitat ceva în urma sa, la cursa precedentă.

Stewarzii deschid grăbiţi uşa. Ştiu ei ce ştiu. Abia s-a liniştit păsăroiul la reactoare, ca românii au şi sărit în picioare ca plutonul în alarmă. Sfidând fizica, s-au îngrămădit toţi pe culoar şi au prins a se împinge spre lumină ca obleţii la bec. Degeaba ne dăm mare popor de ciobani, că nu suntem mai mult decât o stână de oi. Busculada se topeşte după câteva minute grele de zbucium şi vorbe grele, în timp ce șuvoiul se revarsă pe pistă. Cobor cu grijă, coastele mele s-au crăcănat deja de la câte coate s-au proptit între ele. Trecem printr-un aeroport ceva mai  încăpător decât Otopenii și Toscana îşi face deja loc printre geamurile clădirii.

Te omor, să moară Italia!

Mă uit la banda de bagaje cu inima strânsă. Unii dintre vecinii mei de culoar s-au activat deja în aerul cald al Italiei şi mângâie din priviri orice valijoară care se învârte mai mult de o tură pe banda cea neagră.

Lângă mine, unul fredonează imnul băjeţilor plecaţi pe treabă în peninsulă: dup’aeroportul din Palermo/mamă te sună al tău băiat/să-ţi spună că se ntoarce-acasă/şi că e putred de bogat. Mă dau mai într-o parte, caut alte vecinătăţi, mai neaoşe.

Deodată, o văd: se leagănă între nişte sacose albastre de rafie, gingaşă, curăţică șşi cu fundiţa cea portocalie legată la toartă. Mă întind ca o barză, o apuc cu încredere şi mă îndepărtez discret. Deja, într un colţ, doi băieţi pictaţi pe pielea gâtului ameninţă de zor un domn cu burta la gură şi cu o plasă de maieu peste ea: Te omor, să moară Italia! Strigă ‘ăl mai mic dintre cei doi, pitit după celălat. Femeile stau pe margine şi fac galerie. Pe moldovenii cei cumsecade ia-i de unde nu-s, așa că pun rapid niște distanță între mine și gâlceava intelectuală. Săraca Italia…săracu’ de mine.

Culoarul duce, inexorabil, spre zona cu uniforme, așa că atmosfera de ferentari se evaporă abrupt.

Doar un vameş acru şi molfuz mai stă între noi şi Italia cea plină de soare. Uşile glisează larg, iar peninsula mai înghite o porţie de români cu visurile în bagaje. Unii – în ale lor, alţii – într-ale altora.

Spor la bani!

Foto (dintr-alea autentice, ca io n-am apucat sa fac pe jurnalistul de front): opiniatimisoarei.ro

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inCu traista'n cârcă

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!