Skip to content

O snoavă de bojdeucă

Cel mai mare povestitor pe care l-a avut țara noastră cea plină de povestitori și-a adunat snoavele și amintirile în bojdeuca din Humulești, însă le-a așternut pe hârtie în cea din Țicău. Mulți știu, puțini cunosc locul unde Creangă și-a trăit ultimii 18 ani din viață. Ani liniștiți, de veselă sărăcie, în care abia a reușit să cumpere o cocioabă în marginea Copoului, proptită pe-o rână în Valea Șorogari. Sau Valea Plângerii, cum îi zicea plin de obidă, pentru că o găsea “plină de noroi când sunt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dânsa.”

Ascunsă în văzul lumii, pe o stradă care, dintr-o neînțeleasă sincopă logică, nu poartă numele marelui scriitor nici până în ziua de azi, căsuța are două odăi joase despărțite de tindă și-o prispă care o înconjoară pe trei laturi. În cerdacul din spatele casei, unde bătea Nordul cel răcoros, dormea Creangă din primăvară până toamna, când dădea bruma ce-l fugărea în odaia cea bună, dar fără de sobă. Voind s-o aibă ca la Humulești, o ținuse fără podeală și cu fereștile mici, ce priveau cruciș printre șipcile potrivite în geam tocmai până în malurile Ciricului.

În acest locșor prăpădit și rupt de buricul târgului și-a scribălit poveștile care ne-au luminat copilăria și ne-au adus bucuria de a merge la școală, aici și-a crescut feciorul și tot aici s-a prăpădit, înainte să-și vadă vreo snoavă trasă în șpalturi. Creangă a plecat după Smaranda în ultima noapte a anului care i-l luase pe  Eminescu, marcând un 1889 teribil pentru cultura românească.

Rămasă de pripas, speriată de gloata care se înghesuia în urbe și îmbrâncită de indiferența unui popor veșnic nerecunoscător, bojdeuca se lăsase, sfioasă, în josul văii și se pregătea să intre în atenția arheologilor. Abia în preajma marelui război, scotocindu-se de conștiința națională, românimea și-a suflecat mânecile și a scos-o din paragină, ca să ne minunăm și noi, ăștia care am văzut soarele mai târziu.

Iac’așa a devenit bojdeuca din Iași primul muzeu memorial literar din țară, deschis abia în 1918, de Florii. În bătătura din Țicău, cultura română și-a aniversat, discret, centenarul, cu doar câteva luni înainte de cel al Marii Uniri.

Eu am găsit-o abia zilele trecute, sub o plapumă groasă de omăt și i-am dat roată de câteva ori, simțindu-l aproape, la fiecare pas, în ograda plină de pustiu. E o senzație chiar mai apăsătoare decât cea din bătătura humuleșteană, unde mulțimea de turiști umple golurile lăsate de vremuri.

Tocmai de aceea, orice călătorie prin Iași ar trebui să vă înceapă prin Țicău, unde veți găsi, în josul unei străduțe ca toate străduțele, casa povestitorului. Dacă pășiți cu grijă și ascultați atent, veți auzi liniștea – o comoară demult pierdută în amintirile din copilăria lui și a fiecăruia dintre noi.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inCu traista'n cârcă

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!