Ziua a treia – Ținutul Neamțului: Agapia, Muntele Sihla și poveștile amintirilor de pe malurile Ozanei
Pentru un turist mai nehrănit, Bucovina e o golgotă împădurită. Urci, urci şi tot urci şi urcuşul parcă nu se mai termină, iar după cum te trec toate năduşelile, văile parcă-s mai mici decât dealurile ridicate împrejur. După o jumătate de zi, bătăile inimii urcă până în creștet și nu se mai dau jos decât seara, la un pahar de vin roșu.
Tocmai de aceea, traseul de azi, mai scurt, ne coboară în ținutul ceva mai molcom în viraje al Neamțului.
După albastrul Voronețului, auriul încremenit în piatră al mormântului domnesc de la Putna, cochetăria roșcată a Humorului și zidurile grele ale Suceviței, ajungem în atmosfera căldurii colorate de Nicolae Grigorescu pe tencuiala Agapiei, un loc care mi-a rămas agățat de suflet la fel ca puhoiul de ghivece cu flori ce atârnă, bulucite, sub streșinile chiliilor.
Când ajungeți, alunecați în iarbă și trageți în piept albastrul cerului și curcubeul floricelelor îngrijite de măicuțe. Găsesc prea puține lucruri la fel de bune pe lumea asta și ar fi păcat să nu guste fiecare din bogățiile locului.
Nu plecați înainte de a păși în satul monahal, unde a trăit, o vreme, și Alexandru Vlahuță. Este un sălaș magic, pe care doar mai puțin arhaicul Groot Begijnhof din Louvain, un labirint de căsuţe ridicate în al 17-lea secol după Hristos pentru beguine, îl egalează.
Casa Memorială Alexandru Vlahuță
Ei bine, în acest loc rupt din poveștile de demult, marele cărturar al frumuseților României a visat, a scris și a primit vizita celor mai influenți literați ai timpului. Dacă tot ați ajuns aici, nu uitați de mănăstirea Văratec, care se înalță în mijlocul labirintului de ulițe al satului mănăstiresc.
Nu m-aș mai da dus din liniștea asta, dar călătorului îi stă bine cu drumul. Așa și noi, altfel ne ajunge noaptea din urmă înainte să cunoaștem toate tainele Neamțului.
Dacă vă ține mașina, dincolo de drumul forestier înecat în glod, la umbra Muntelui Sihla veți găsi schitul cu același nume. Pentru că sihăstria se ascunde la capătul unui drum forestier pe care nu orişice maşină îl duce fără să-şi sucească gleznele de fier.
Schitul Sihla
Din cele mai vechi timpuri, în străfundul acestei păduri au trăit călugări care au urcat spre sufletele credincioșilor prin harul lor curat ca cerul senin. Aici e și bisericuța dintr-un lemn, iar pe versantul muntelui, peștera Sfintei Teodora:
Pe urmele lui Nică a Petrii
Ne tragem oleacă sufletul și ne întoarcem la asfalt, ca să pășim pe urmele lui Creangă, la Pipirig, unde se află mănăstirea Secu. Marele scriitor emană din fiecare colțișor al acestor ținuturi, fie că vorbim de Humulești, Ozana, exilul școlar de la Pipirig sau mănăstirea mai sus pomenită, pe unde a copilărit viitorul popă care avea să devină spaima ciorilor preacăcăcioase de pe turlele Goliei. De aici, o luăm spre Târgu Neamț.
Pe drum, aprindem o lumânare la Sihăstria Neamț, apoi intrăm în oraș ca să vizităm bojdeuca lui Creangă, obârșia amintirilor din copilărie. De atunci și până acum, ulița lui Nică a fost înghițită de micul orășel, așa că vă veți opri abrupt, pe o stradă asfaltată, în poarta ogrăzii. Bojdeuca e clădită pe calapodul vechilor case ale răzeșilor, cu două odăi legate de o tindă, încinsă cu un brâu de prispă și păzită la nord de o anexă lipită de zidul casei.
Nu plecăm din oraș înainte să mai urcăm o golgotă, anume Cetatea Neamțului. Proaspăt restaurată, fortăreața și-a recăpătat unul dintre nivelurile dispărute în negura timpului, cu tot cu odăile care au fost și ele primenite.
E sus, pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului, cât să vă scoată plămânii pe gură la urcuș. Dacă au reușit alții, acum cinci veacuri, tăind râpa pe un drumeag de pământ, anume pregătit pentru dușmanii Moldovei, o să reușiți și voi pe limba de asfalt care înmoaie, în zilele noastre, pantele abrupte.
Din vârful teraselor de piatră, puteți face selfiuri pe zidurile de unde plăieșii vegheau drumul spre Transilvania, cu soarele sticlind în Ozana cea frumos curgătoare. Pentru mine, aici bate inima Moldovei, între bătătura lui Nică și meterezele cetății, la vreo 30 de kilometri de #cel_mai_frumos_loc_din_lume.
Dacă mai aveți lumină pe cer, dați o fugă și la Mănăstirea Probota, o mărgică din patrimoniul omenirii ctitorită de Petru Rareș și restaurată de răzeșii japonezi de la UNESCO.
Zidită pe un platou care domină valea Siretului, biserica nouă se ridică lângă ruinele celor ctitorite de înaintașii domnului moldovean, Alexandru cel Bun și mai apoi măritul Ștefan cel Mare, cel care și-a îngropat mama, pe Doamna Oltea, aici.
Vechile locașuri au fost zdrobite, pe rând, de puterile naturii, dar biserica lui Petru Vodă a biruit timpurile, devenind necropolă domnească și, în zilele noastre, una dintre bijuteriile civilizației umane: “Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, iată eu robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Petru Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan Vodă cel Bătrân, a binevoit domnia mea cu buna mea voie, în al patrulea an al stăpânirii (mele) împărătești, a zidit acest hram întru numele arhiereului și făcătorului de minuni Nicolae, fiind egumen kir Grigorie, în anul 7038 oct(ombrie) 16.“, după cum zice pisania dăltuită în dreapta ușii gotice.
Seara se prelinge pe zidurile de apărare ale mănăstirii, așa că a venit vremea să mergeți de vă odihniți. De aici, eu dau o fugă până acasă, o zvârlitură mai încolo, la bojdeuca unde a fost bunu’ mic, și ne revedem mâine, pentru încă un traseu bucovinean.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment