Skip to content

Tag: front

La Turtucaia, armata română a aflat că, dacă ţi-o furi peste Dunăre, e bine să ştii să înoţi

În 1916, pe hărțile militare, pozițiile fortificate ale armatei române de la Turtucaia împungeau coasta bulgarului ca un ghimpe, înfipt acolo încă din al doilea război balcanic. Așadar, vecinii ne așteptau deja la cotitură de trei ani când nemții le-au arătat cum să-și ia teritoriul înapoi și le-au garnisit și arsenalul cu armament modern cât să ne dea daună totală pe malul Dunării:

Bătălia de la Mărăști, „prima adevărată şi deplină victorie românească” (Nicolae Iorga)

1916 n-a fost cu noroc pentru România. De fapt, a fost atât de prost, încât România era să nu mai fie deloc. După cinci luni de război, Ferdinand mai domnea doar peste târgul Ieșilor și ținuturile din împrejurimi, iar plugușorul lui ’917 semăna neliniște în sufletul camarilei regale. Pentru soldați, iarna a fost și mai rece. Dar au ținut cu dinții și munții, și trecătorile, și țara și speranța zilei de mâine. Apoi au început măcelurile din triunghiul morții – înainte de Mărășești și Oituz a fost Mărăștiul. Aici a început vara devenirii noastre:

Ofensiva de 100 de zile (8 august – 11 noiembrie 1918)

Acum o sută de ani, la ora 11, în cea de-a 11-a zi din a unsprezecea lună, Marele Război şi-a tras ultimele focuri şi s-a refugiat în cărţile de istorie. Sfârşitul conflictului începea pe dealul de la Soissons, unde yankeii din diviziile a I-a şi a II-a au lăsat jumătate din efective, iar Quentin Roosevelt, fiu de preşedinte şi chiar mai mult – pilot de vânătoare, a fost doborât pe malul Marnei. În doar o sută de zile, echilibrul de pe Frontul de Vest s-a prăbuşit ca un vis urât iar liniile prusace s-au dezintegrat. După patru ani de măcel, omenirea a tras linie şi a ieşit pe minus cu vreo 17 milioane de suflete:

În 1915, la Ypres, nici Domnul nu şi-a mai văzut copiii de la atâta amar de gaz

În a doua bătălie de la Ypres, omenirea şi omenia au pornit pe drumuri separate şi nu s-au mai regăsit decât la finele lui 1918, pe ruinele unei generaţii dispărută definitiv în indexul pierderilor Marelui Război. Acolo, pe câmpia flamandă, între Dumnezeu şi copii Lui, moartea a plutit pe un nor galben, de clor. Pe 22 aprilie 1915, soldaţii din tranşeele Flandrei au aflat că sârşitul are ţi altfel de gust, mai perfid decât cel de sânge şi fier şi s-au trezit din coşmar doar ca să-l mai trăiască încă trei ani şi jumătate, cu ochii larg deschişi în orbul gazului. Despre o lună dintr-un an care putea fi altfel, dar nu a fost:

Decembrie 1916: cu gândul la „miracolul de pe Marna”, armata română se îneacă în dezastrul de pe Neajlov

Inspiraţi, probabil, de izbânda lui Mihai Viteazul pe malurile Neajlovului, sau mai degrabă doar disperaţi să-şi salveze capitala de ruşinea ocupaţiei, şefii armatei române au hotărât un altfel de Revelion pentru 1916: o luptă mare dusă cu oastea lor cea mică, chiar la porţile Bucureştilor.
Cu doi ani înainte, Franţa se aflase într-un rahat oarecum similar, din care a scăpat prin „miracolul de pe Marna”. Francofoni până în măduva oaselor, românii au aflat, însă, că Neajlovul nu e Marna, Bucureştiul nu avea un comandant precum Joseph Gallieni, oastea română era doar o întruchipare desculţă şi anemică a celei franceze iar Prezan, Averescu şi Iliescu luaţi la un loc nu cântăreau cât Papa Joffre într-o zi mai proastă.

La Oarba de Mureş, românii au aflat că războiul şi prietenia sovietică îi costă la fel de mult sânge

11 mii de morţi în doar 20 de zile de lupte pentru un deal uitat de Dumnezeu şi de vremuri adună, în răceala cifrelor, cele mai grele pierderi pe care armata noastră le-a avut pe teritoriul României în al doilea război mondial.
La sfârşit, ai noştri au umplut cimitirul, ruşii au trecut peste liniile germane fără să tragă un foc iar victoria a mers la Trofimenko, care s-a mai pricopsit cu nişte panglicuţe pe uniformă. N-a fost nici prima, nici ultima victorie furată de tovarăşii sovietici, care deja îşi scriau de zor propria versiune a istoriei războiului, cu mult înainte să-l fi încheiat măcar. Am pus câteva cuvinte despre măcelul de la Oarba de Mureş, scrise umpic mai drept decât în maculatura bolşevică, aici:

Chiar înainte de 23 august, nemţii şi românii i-au bătut pe ruşi ca la carte. Cartea de război de la West Point.

Aşa de rău şi-au furat-o sovieticii în primăvara lui ’44 la Târgu Frumos, încât, după război, isprăvile germano-române au rătăcit drumul spre manualul de istorie atent supravegheat de copii lui Stalin, dar sunt minuţios studiate la Academia Militară West Point.

Nici pe aici nu se trece! Centenarul bătăliei de la Oituz

Numărăm o sută de ani de la Bătălia de la Oituz, una dintre cusăturile muncite cu sânge în cămaşa Marii Uniri, în ziua în care ne amintim cea mai grea încercare pentru soldaţii români. 11 august a fost momentul de vârf al bătăliei, când întreaga greutate a ofensivei inamice, concentrată pe stâlpii apărării noastre de pe înălţimile de la Cireşoaia, Ştibor şi Coşna, zdruncinase liniile Armatei a II-a, aruncând umbra dezastrului şi peste soldaţii din tranşeele de la Mărăşeşti, a căror izbândă şi soarta României erau legate de rezistenţa camarazilor de aici.

Centenarul bătăliei de la Mărăşeşti – 6 august 1917

Mulţi ştiu, puţini cunosc ce s-a întâmplat în gustarul lui 1917, când visul unei Românii de sine stătătoare era la fel de firav precum frontul de apărare din trecătorile Moldovei. Săraci şi bătuţi, cum ne găseam ca de atâtea ori, am avut atunci şansa ca visul să se agaţe de voinţa acelei generaţii minunate care avea să făurească şi Marea Unire.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.