Bătălia de la Mărăști, „prima adevărată şi deplină victorie românească” (Nicolae Iorga)

1916 n-a fost cu noroc pentru România. De fapt, a fost atât de prost, încât România era să nu mai fie deloc. După cinci luni de război, Ferdinand mai domnea doar peste târgul Ieșilor și ținuturile din împrejurimi iar plugușorul lui ’917 semăna neliniște în sufletul camarilei regale.

Starea țării – ianuarie 1917

După câteva luni de război, în care mâncase doar bătaie pe pâine neagră, țara noastră slăbise în așa hal, încât încăpea în hainele strâmte și aspre ale Moldovei. Strâmte şi subţiri, căci tot poporul, de la vlădică la opincă, tremura de frig ca trestia în bătaia crivățului. Chiar şi aşa, bătută şi tăvălită de mai toţi vecinii care ţineau o armă în mână, România, săraca fată frumoasă a Răsăritului, tot mai urzea planuri de nuntă cu Ardealul, Dobrogea, Banatul, Maramureşul, Bucovina şi Muntenia, încurjată de nașul Berthelot, de visurile lui Brătianu și de încăpăţânarea Reginei Maria.

Iarna, nopţile sunt mai lungi, aşa că Ferdinand și regina (mai ales regina) dimpreună cu toţi înţelepţii țării aveau timp berechet să se gândească de mai multe ori înainte să dea cu armata de gard, așa cum făcuseră în anul precedent în Transilvania, la Turtucaia și Flămânda, pe Argeș ori lângă București. După doi ani înecaţi în sânge pe frontul de vest, unde șapte milioane de oameni căzuseră fără vreun rezultat notabil de-o parte sau de cealaltă, comandanții români au luat la puricat întâmplările de la Somme şi Verdun, au înţeles că cifrele fac diferenţa, că artileria trebuie să le mai și nimerească, nu doar să le bubuie, că frontul nu e un club de surdo-muți unde fiecare vorbeste pe legea lui şi că armata fără ofiţeri cu știința armelor e ca turma de oi fără ciobănaşi.
Ori poate că doar le auziseră gata mestecate de la Taica Burtălău, între două chiolhanuri, ideea e că au priceput, într-un final, că nu mai merge ca în fața Plevnei.

Așa că, în cel mai pur stil neaoș, adică în al treișpelea ceas și doar sub amenințarea dezastrului absolut, comandanții s-au apucat, în sfârșit, de treabă.

Starea oștirii – ianuarie 1917

Dintre cei peste 550 de mii de oameni pe care armata îi luase cu arcanul în august, la intrarea în război, până în decembrie, vreo 350 de mii se pierduseră prin cimitire, spitale sau lagărele de prizonieri. După nici jumătate de an de lupte, armata noastră mai avea doar o treime din efective, diviziile slăbiseră până la greutatea unui regiment și, în retragere, prăpădiseră o mulțime de tunuri și mitraliere, acele obiecte care făceau diferența între oastea lui Ștefan cel Mare și ceea ce visau să trimită pe front băieții lui Ferdinand.

În spate, Moldova era supraaglomerată cu un milion și jumătate de refugiați, un milion de soldați ruși plus resturile Armatei 1 române, așa că tifosul exantematic a înflorit peste stratul de jeg și foame ce acoperea  rămășițele Regatului. Până să își găsească sfârșitul în ceaunele cu leșie fiartă din bătăturile spitalelor, boala a mestecat armata și civilii, ciupind încă 300 de mii de morți din românimea și așa greu încercată de război.

Armata română 2.0

Acestea fiind spuse, oastea de plugari, hămesită și desculță, a trecut la reorganizare sub un nume pe care puțini și-l mai amintesc astăzi. Dacă n-ați auzit de generalul Constantin Christescu, e vina unor niște oameni mai mărunți decât el, care l-au dat la o parte din fruntea armatei și din cartea de istori. Vă zic, însă, cu mâna pe inimă, că a fost un geniu într-ale milităriei: omul a născocit planurile de luptă prin care sârbii i-ai bătut pe bulgari în ‘913, a pus bazele școlii de stat major din România și da, este cel care a reorganizat armata română în iarna lui ‘916, salvând-o din ghearele ageamiilor cu pretenții de generali.

La o sută de ani de când Napoleon dădea o lecție aspră Europei, cel care și-a organizat fiecare unitate ca să poată funcționa autonom și să nu-și frângă gâtul una după cealaltă într-un domino falimentar, principiul a ajuns și la urechile gheneralilor noștri. Diviziile au devenit autonome, armatele au căpătat pionieri, cavalerie și artilerie grea, iar corpurile de armată au rămas doar organe de comandament, Christescu zburând paraziții din serviciile auxiliare. Cum să nu-l iubești pe acest domn? Simplu. Îl dai deoparte după ce te vezi pe malul celălalt, ca în fabula lui Tolstoi.

În toiul iernii, Christescu a reorganizat Armata 1 în înghesuiala din Moldova, dar pe a 2-a a refăcut-o din mers, chiar pe front, unde împărțea tranșeele cu Armatele 4, 6 și 9 rusești.

Prima iarnă de război

Pentru soldații din linia întâi, iarna lui ‘916 a fost la la fel de aspră ca cea de la Stalingrad. Frontul străbătea munții Moldovei, cu păduri, văi și grohotișuri unde îți rupeai cu ușurință gâtul, amputările se făceau în luminișuri, linia a doua dormea în bordeie insalubre, a’ntâia nu dormea deloc iar șobolanii mușcau la fel de rău ca gerul.

Dar au ținut cu dinții și munții, și trecătorile, și țara și speranța zilei de mâine. O dată cu primăvara, au venit și trenurile cu armament din Franța, iar noii recruți au început să aducă a soldați.

Anul cel nou a găsit, în România, o concentrare uriașă de forțe, la care contribuiseră ambele alianțe militare – vreo două milioane de oameni așteptau să rupă pisica pe frontul de Răsărit. În vest, armata franceză era măcinată de viermele revoltei, britanicii își lineau rănile după Somme, mai spre centru italienii și austro-ungarii se tocau fără sorți de izbândă, așa că toată lumea aștepta vești dinspre Carpați.

Lupta

La Mărăști, generalul Averescu a izbutit, măcar temporar, ce nu i-a ieșit din prima, în 1916, la Flămânda: o acțiune ofensivă care să scoată armata din corzi. De data asta, cifrele erau de partea lui, oamenii aveau suficiente arme și muniții să omoare dușmanul după pofta inimii, ofițerii erau numiți după fapte și nu după numele de familie și mai presus de toate, nu mai aveau unde să fugă. Nici ei, nici căprarii, nici regele însuși – dacă pierdeau aici, pierdeau toată țara.

Bătălia, în sine, este o lecție de planificare, curaj și militărie în haosul din linia întâi.

Spre surprinderea austro-ungarilor, pe 22 iulie, românii n-au mai deschis balul cu piepturile goale, ci cu un baraj de artilerie letal, care a rupt sârma ghimpată, a stricat întăriturile și a semănat dezordine în dispozitivul inamic.

După o zi întreagă de bubuială, Armata a 2-a a lui Averescu a izbit pozițiile puternic fortificate din satul Mărăști și împrejurimi – dealul Mănăstioara, vârful Momâia, Zboina Neagră sau Dealul Fântâna Puturoasă, sub focul direct al mitralierelor austro-ungarilor. Pe scurt, plugarii au luat pieptiș fiecare înălțime din zonă unde inamicul săpase tranșee și au făcut curățenie cu baionetele.
În câteva zile de lupte intense, românii rupseseră frontul pe o lungime de 10 km și nu dădeau semne de oboseală. Printre râpele de lângă Mărăști se contura un tablou suprarealist, în care batalioanele de țărani fugăreau trupele imperiului și își luau înapoi țara, în ritmul asalturilor la baionetă.

De bucurie, Regele a scos din sertar 36 de ordine Mihai Viteazul, pe care le-a împărțit rapid, înainte să-i moară clienții în celelalte bătălii ale verii.

Urmările

Pentru că la omul sărac nici boii nu trag, Averescu a aflat chiar în euforia primelor succese că ofensiva țarului eșuase în Galiția, motiv pentru care armata lui cea nouă și gata de atac trebuia să se oprească și să umple golul lăsat de Corpul 40 rusesc. Adică rușii se repliau în Bucovina, demoralizați și cu urechile ciulite la zvoanele bolșevice de acasă, lăsându-ne în curul gol în plină ofensivă. Așa că românii au slăbit atacurile, doar că se porniseră așa de zdravăn, încât nu s-au oprit de tot decât după zece zile de lupte, răstimp în care au rupt frontul pe o lungime de peste 30 de km, avansând mai bine de 20.

În lumina acestor cifre, conducătorii Antantei au aflat că, la Mărăști, românii au alergat mai repede decât oricare soldat aliat, în oricare dintre atacurile lansate pe fronturile din Europa în 1917. După doi ani de bătălii grandioase pe frontul de vest, aliații slăbiseră în așa hal încât se minunau de ofensiva izbutită de românași într-un colț uitat de Dumnezeu.
Atât de rău arăta anul pentru Tripla Înțelegere, iar la cotitură îi aștepta abandonul Rusiei și marea ofensivă germană de la începutul lui 1918.

Dar pentru noi, eșecul rușilor a însemnat că România a trecut din nou, peste noapte, de la faza de atac la cea de apărare, ca în poveștile Coppei del Mondo 1990. Urmau mult mai cunoscutele măceluri de la Mărășești și Oituz, unde românii au arătat din nou ce știu să facă atunci când cuțitul îi gâdilă la os.

După zece zile aspre, scorul pierderilor la Mărășești arăta cinci mii la zece mii în favoarea noastră și a cimitirelor de ocazie, pentru 30 de sate și 500 de km eliberați. Scump, foarte scump.

Epilog

În memoria celor care au luptat pentru „prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne”, așa cum o numea Averescu, a fost construit un mausoleu, pe cota 536. Este locul unde, chiar în deschiderea ofensivei, Divizia a treia rupea frontul austro-ungar.

Ușor-ușor, toți comandanții s-au întâlnit aici, după ce au trecut la cele sfinte, alături de soldații care le-o luaseră înainte, în cele zece zile de lupte: mareșalul Alexandru Averescu și generalii Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu, Nicolae Arghirescu. Toți sunt acolo, mai puțin generalul Constantin Christescu. Pe el îl găsim la Bellu, pentru că “marele” ostaș cu experiență de dezertor, Carol al II-lea, un rege cu priorități absolut discutabile, a decis, când încă se mai putea face dreptate, că nu e loc și pentru marele strateg în cripta eroilor de la Mărășești.

Așa cum a descris-o Averescu, ofensiva de la Mărăști a fost „prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne”. O victorie românească, cu urmări tipic românești.

Pozele sunt făcute acum un veac de niște oameni foarte curajoși și le-am preluat de pe historia.ro, pressone, marasti100.ro,  wikimedia si wikipedia.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: