Lacrimi și cireșe amare

Doamne, nici nu s-a făcut încă de treier și ne-ai mai pus un spic la pământ.

Era zăpada până’n buza prispei când i-am zis Ilenei că mă întorc cu ăla mic mai în vară, după ce s-o coace pâinea. A ieșit în strada mare, ca o umbră, și m-a oprit oleacă. Poate n-oi mai fi aici când te întorci, mi-a șoptit, sfioasă.
Se făcuse și mai mică decât o știam, m-am aplecat, parcă, ceva mai mult, să o strâng la piept.
Lasă, tant’Ileană, că așa mă ameninți de-o vreme și iată-ne tot aici, pe băncuța matale.
N-am niște plăcinte să-ți dau pe drum, n-am mai putut să fac.
Le-om mânca la vară, n-au intrat zilele-n sac. Mă duc până mai încolo și mă’ntorc degrabă, i-am zis într-o doară, să mai îndulcesc clipa.

A început să plângă, nici că-mi mai venea să mă dau dus. Până am ieșit la șosea, am mers năuc și mi-am adunat gândurile abia când satul nostru s-a pitit în depărtare, făcându-se tot mai mititel, aidoma Ilenei.
Până la urmă, s-a ținut de cuvânt și uite că m-am trezit vorbind singur, pe băncuța ei cenușie din strada mare. A plecat tocmai acum, când a venit vara, de parcă n-ar fi avut amândouă loc în sat.

De la muci la buci și mai apoi la cruci, tot cu popa’n coastă
Ne adunăm mai puțini sub bolta de vie. Părintele citește alene în aburii de tămâie. Ies îndărăt, sub soare. M-au ajuns atâtea îngropăciuni, mai că am învățat toate obiceiele locului. Prosoape, batiste, colaci mari, colăcei, punți, lumânări de toate calibrele și eternul pom cu dulciuri de care trag copiii ca mâțele lui Creangă. Praporii, coliva, paosul, icoana cea mare, crucea, sicriul, toată lumea apucă de câte un colț și se prelinge spre cimitir.

Gropile-s tot mai pline, satul – tot mai gol. Atâția morți, că nici nu știu unde să bat mai întâi, când ajung în sat – la poarta cimitirului, ori pe la neamuri, câte au mai rămas la cășile lor.

Nu mai trecusem pe acasă, în prima zi de vacanță, de vreo douăzeci de ani. Mai că uitasem cât de verde e verdele nucilor abia spălate de ploi. Iar a întârziat primăvara pe dealurile Moldovei, așa a fost mereu. Pe-aici, abia acum prind a se coace cireșele amare și teii în floare.

Viața poate fi și așa, doar noi ne sucim după cum bat anii.
Pe ulița de lângă biserică e un carnaval de cireși, pe care îi știu de când lupul cățel. Aveam si noi unul, în fața casei, lung și greu de apucat ca un șarpe, în care se aburca numai Lucian, văr’miu mai mare, cu o găleată legată de brâu, și încă unul, chiar mai nandralău, aplecat peste gardul cooperativei, înalt până la poarta Raiului și plin de boabe multicolore. Ei bine, înainte să coacă Moromeții pâinea în Bărăgan, creștinii de aici vor mânca la chiseliță și dulceață de cireșe amare până i-o liniști pântecăraia.

Ostenindu-se la răsărit peste dealul unde e cocoțat satul nostru, soarele frământă fiecare ogradă cu lumina lui fierbinte. Ulițele sunt la fel de știrbe ca babele care se mai adună seara, pe câte o podișcă mai zdravănă, în strada mare. Ici-colo se cască câte un loc de casă gol, unde timpul a mai răbdat doar zăplazul ponosit și un petec de iarbă. Garduri împletite din scânduri colorate îți fură ochii, iar porțile cu danteluri ondulate în lemn se leagănă, leneșe, în arșița zilei.

Mă așez sub un nuc rumen și trag în piept mirosul dulce de holbură, mușețel sălbatec și balegă. Un val de amintiri îmi frământă liniștea. A venit vara, mai săracă decât o așteptam. Dar nici eu nu-s mai vrednic. De ceva vreme, sunt tot mai grăbit la plecare și n-o mai aștept să-și termine soarele. După atâția ani, vara, dintr-o vacanță întreagă mi-au rămas doar două răsărituri în cel mai frumos loc din lume.

Dă-mi, Doamne, putere.
Mai arunc o privire spre cerdacul gol și închid poarta cu grijă în urma mea. Să nu iasă animalele în drum, chiar dacă, de niște ani, prin ograda noastră bate vântul. Atâta m-a bătut la cap când eram noi toți, la un loc, să trag poarta după mine, că nici prin gând nu-mi vine să o las aiurea. Înainte să plec, mă uit peste gard, ca un străin.
Am uitat casa descuiată, dar nu-i necaz, că nu plec nicăieri. Lipsesc doar o vreme, mă duc până mai încolo și mă’ntorc degrabă, așa cum i-am promis de fiecare dată.

Pozele sunt ale mele, ale lor, ale noastre. Cine le împrăștie fără să ne amintească, păcatul lui să fie.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: