Lung mai e drumul către cel mai frumos loc din lume (I) – Acceleratul de Suceava

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

2. Lung mai e drumul către cel mai frumos loc din lume (partea I) – Acceleratul de Suceava

Din capitală până în colbăraia Bursucului aveam de mers patru sute de kilometri înainte, pe drumul de fier şi încă vreo sută de ani înapoi, în timp.

Sculat cu noaptea cap, privesc hăbăuc toată mulţimea de oameni care mişună în răcoarea dimineţii. La peron, un tren îmbâcsit şi puturos năduşeşte abur din toate încheieturile, sătul parcă să tot întârzie prin aceleaşi gări obosite. Tata mă ia pe sus şi mă aburcă pe scara înaltă a vagonului. Înaintaţi, vă rog, e refrenul care mă împinge tot mai adânc, în bezna îngustă a culoarului.

Acceleratul de Suceava, mult prea celebrul 1652

Captiv între creştinii din compartiment, universul meu se întinde de pe bancheta maronie, de muşama, în sus, pe culoar, până la toaleta fetidă din capătul vagonului.

Cât mai e, mamă?, e refrenul pe care îl cânt, la fiecare tur de forţă, încercând, parcă, să urnesc mai abitir timpul din loc.

Buzău. Mă prăbuşesc pe locul de la geam, îmi adun comorile, mă foiesc ca un motan isteric şi ies din pe culoar să înghit fum de ţigară. Nu-mi ia mult să găsesc mânerul magic: trag aiurea de uşa vagonului, fierul se cască larg, vântul şuieră sălbatic prin deschizătură iar aerul tare mă izbeşte în faţă. Prin geamul din capăt văd chipiul controlorului. Vine sa facă scandal, aşa că o zbughesc înapoi în compartiment, mă ascund după mama şi oftez adânc.

Timpul nu ţine cu noi – avem întârziere. Tropăi discret, cât să-i scot din minţi pe nefericiţii din jurul meu şi ies iar pe culoar, belind ochii după naş. Ciugulesc, lacom, ultimele firimituri din pacheţel, beau restul de apă, arunc grijuliu sticla pe fereastră aşa cum m-au învăţat rockerii din compartimentul vecin şi mă întorc, zâmbind sătul, lângă mama.

Intrăm în Focşani cu moralul zob: am făcut juma’ de drum, greul abia de-acu’ vine.

După trei ore de plictis feroviar o căpiasem pe mama, ceilalţi creştini din compartiment mă priveau chiorâş iar pe culoar se făcea linişte când ieşeam în manej.

Pe la Adjud, graiul dulce moldovenesc umple deja aerul greu din vagon, hohotele se aud mai tare iar mie îmi creşte inima ca la paradă.

Bacău. Orologiul mare, de la peron, îşi târâie secundarul ca ochiul mortului. Oftez greu. Mai am de răbdat vreun ceas jumate, dar nu ştiu cât mă mai rabdă tovarăşii de drum. Trenul zboară nebun pe coclauri – pesemne certat cu mersul trenurilor, mecanicul încearcă să împace umpic din întârziere, dar nu izbândeşte.

Tancuri. Scot repede capul pe geam şi văd fierătaniile înşirate ca la paradă, apoi colibe de ţigani şi câteva blocuri ofilite. Am ajuns la Roman.

„Cât mai e, mamă, cât?” „Amuşi ajungem, Cristinelu lu’ mama, şezi blând acolo”.
M-a lămurit buştean. În faţa mea, o cucoană grasă şi urâcioasă îmi zâmbeşte fetid, teribil de încântată: „La prima cobori, băieţaş!”.

Cât să mai rabd, Doamne, o viaţă-n suferinţă???

Nu mai am pace. Mă arunc la paporniţe cu puteri înzecite şi încep să scurm, febril, după rucsacul cel galben. Oamenii privesc îngrijoraţi cum  periclitez echilibrul fragil în care şi-au înghesuit, tocmai din Bucureşti, bagajele, aşa că un voinic se milostiveşte şi ne coboară sacoşele înainte să înceapă războiul.

Nici nu pornim bine, că mama îmi pune ghiozdănelul în spinare şi ne înghesuim lângă scară, scurmând cu privirea după triajul Paşcanilor, prin geamul colorat de jeg. Pacea se lasă în vagon, oamenii se culcuşesc în liniştea atât de greu câştigată.

Deodată, linia se sparge într-un păienjeniş de traverse şi fierătanii, iar din depărtare se aude căinatul monoton al jingle-ului ceferist care anunţă trenurile. Tanananana şi pac, o voge plictisită anunţă că acceleratul nu-ştiu-care a sosit în staţie, la linia x.

Înhămat ca un salahor bengalez în porturile imperiului, mă zbat steril pe scara vagonului, ţinând tot poporul pe loc. De ce m-oi fi băgat în faţă, nu ştiu. Cumsecade, ori poate doar nerăbdători să scape mai repede de mine, oamenii ne ajută să coborâm iar eu mă apuc să alerg ca un iepure printre şine. Am ajuns!

Ştiam eu oare, pe atunci, că gara asta mică, murdară şi uitată de Dumnezeu va rămâne, în inima mea, cea mai frumoasă dintre toate în care voi fi păşit vreodată?

În faţa peronului ne aşteaptă unchiu’ Cezar, care mă şi ia la trei păzeşte:

„- Să fii cuminte, să nu o superi pe mama, să nu te urci pe casă, să nu chinuieşti animalele şi să nu mergi la Siret, ai înţeles?”.

Dau din cap şi clipesc ca un înger, minţind cu neruşinare, ca la electorale. Cezar stă în Paşcani şi cunoaşte bine marfa. Cu verii de aici, Lucian, Cleopatra şi Berta, făceam cele mai teribile poroganii acasă, la mama.

Facem repede inventarul – nu lipseşte nimic, nici măcar rucsacul cel galben, tovarăşul meu de pribegie. Pornim mai departe, tot înainte, ca armata roşie în gura dezastrului. Urmează purgatoriul autogării Paşcani.