Ziua cea de pe urmă. Rămâi cu bine, plai cu flori!
Poftiţi la cuvinte, vă costă doar timp, după cât vă lasă inima. N-o să vă plictisiţi, parol!
Ziua cea de pe urmă. Rămâi cu bine, plai cu flori!
Acasă la Nicolae Labiș, o plimbare cu mocănița Huțulca și apoi pe Transrarău, până la Pietrele Doamnei:
Ziua a patra – Chei de stânci, lacuri de ape și o cascadă duruitoare:
Ziua a treia – Ținutul Neamțului: Agapia, Muntele Sihla și poveștile de pe malurile Ozanei:
Ziua a doua – Ocna Cacicăi, câteva mănăstiri, o Palmă pe creștetul muntelui și din nou, mănăstiri:
Despre Țara Huțulilor s-au scris tomuri întregi, iar pozele delurite colorează toate platformele online în verde-crud sau alb intens, după cum au picat autorii pe anotimp.
Nici nu mai știu câte ierni am zgribulit în colțul ăsta de hartă, fără apă caldă la robinet, fără robinet de orice fel, cu umblătoarea în spatele casei, la mila gerului matinal, când crăpau pietrele de frig şi ţiganii în ilic. Chircit sub alintul unui ningău sărac în omăt, așa am găsit sătucul în buza sărbătorilor, clipind lumini chioare dindărătul fereștilor dublate cu încă un rând de geamuri. De la an la an, fiecare drum acasă mă duce tot mai departe de zilele de atunci și îmi lasă în suflet câte o poveste aninată între două lumi, pe același vârf de deal. Luați de citiți și Sărbători cu bine să aveți:
Îmi amintesc și azi cum orbecăiam peste ogoare, chior de foame, scuturând prunii de la marginea satului după o mână de poame acre, în drum spre bojdeuca noastră. Fără sandvișuri cu mozarella, bacon și roșii uscate, șervețele antibacteriene, autanuri, selfiuri și povești pe whattsapp. Doar eu, Nea Sandu, iapa și drumul nesfârșit spre noapte:
Era zăpada până’n buza prispei când i-am zis Ilenei că mă întorc cu ăla mic mai în vară, după ce s-o coace pâinea.
“Poate n-oi mai fi aici când te întorci”, mi-a șoptit, sfioasă.
Până la urmă, s-a ținut de cuvânt și a plecat când a venit vara, de parcă n-ar fi avut amândouă loc în sat:
Copilăria mea s-a topit odată cu zăpada mieilor, acum niște mai mulți ani, când ai ieşit pentru ultima oară pe poarta casei. Ne-ai adunat pe toţi în jurul tău, aşa cum ţi-a plăcut mereu să ne ştii. Popa citea pe nas dintr-un ceaslov negru, eu plângeam obidit iar Domnul dădea cu zăpadă şi apă, nehotărât parcă în desfacerea iernii.