Iarna pe ulițele mele

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

21. Iarna pe ulițele mele

Altfel arată iarna când te întreci la statură cu omătul așternut peste noapte, trăgându-ți mucii la fiecare pas prin zăpada umflată de viscol. În #cel_mai_frumos_loc_din_lume, iarna se gospodărește mai abitir, trăgând, încă din decembrie, o pătură groasă și albă peste acareturile zgribulite din sat. Cât era ziua de scurtă, mă luam la trântă cu nămeții până udam două-trei rânduri de haine, iar degetele de la picioare mi se încrețeau ca niște castraveciori murați de la toată zăpada pe care o adunam în ciubote.

Ai mei mă trimiteau în vacanță, pachet, cu o geantă zdravănă de boarfe, dar mama îmi mai tricota din lână groasă, aspră, de oaie, încă vreo două-trei flanele și un stog de ciorapi ca să mă iau de gât cu iarna după obiceele locului.

Pribeag mai toată ziua prin coclaurii buhăiți de omăt, veneam acasă obidit, cu obrajii rumeni și picioarele vinete de frig, căutându-mi alinarea printre ceaunele de pe sobă. Mama mă cojea ca pe-o ceapă de bulendrele din care gheața atârna, bucăți, îmi proptea tălpile pe sobă și turna în mine o strachină de borș. Până scotea murăturile de la butoi și carnea de la garniță, deja dormeam încovrigat, ca un motan ogârjit, peste plăpumile îngroșate cu puf de gâscă. Noaptea, focul mângâia grinzile cu luciri gălbui și susura deodată cu vântul care-i juca fumul în ursoaică. Pitit printre așternuturi, îmi munceam mintea cu spaimele nopții ce pândea, înghețată, dincolo de păreții groși de lut.

Peste iernile de atunci și cele ce au venit mai apoi, tocmai s-a așternut un strat nou de omăt, încât cu greu mai găsesc câte ceva lăsat în urmă de trecerea anilor.

Sub haina groasă de nea, satul șade mut și încovrigat ca un motan rebegit.
Un cucoș abia zgârie liniștea iernii, iar câinii latră prelung, a frig. Ciucuri de gheață au înflorit prin copaci și pe la streșini, țurțurii își lungesc gâtul până-n ferești, curioși să vadă culorile calde dindărătul geamurilor.

Am ajuns. Cu degetele ciupite de ger, sucesc cheia în broască și apăs clanța tocită de palmele lor. Parfumul rece, de lemn legat cu lut, își face loc prin ușa crăpată. Aerul fierbinte și umed cu iz de chișcă fiartă s-a isprăvit demult.

Intru grăbit, mă așez pe patul cel mare, lângă sobă și parcă o văd, în fața mea, cum strânge ochii a necaz. Își frământă baticul pe cap și mă ocărăște domol, cât să-și amăgească supărarea:
Descalță-te, mamă, c-abia am scuturat tăt p’aicea și iar bagi glod în casă. Uiti ce-i pe chișioarili tali. Văi di mini șî di miniiiii, că mă duc în lumea mea și nu mă mai întorc. Dă-li gios, măi mamă, ori poati nu-s di șer să strâng după voi cât îi ziua di lungă.

Mă uit, rușinat, la cizmele de pe care se scurge zloata și aștept, în zadar, să-i văd necazul din ochi. După patru generații, liniștea a învins și aici.

Din acasă a mai rămas doar o casă.

N-am stare, n-am avut niciodată, dar acum parcă aș vrea să plec și să nu mă mai uit înapoi. Mă ridic, mai arunc o privire prin odaia goală și ies pe sală.

Pi uni umbli, mamă? Ai tăt și-ți trebe la mini – pâni coaptă, borș, sarmali, plășinti, am făcut focu’, vinu-i pi sală, și cauți pi la alții?, mă întreabă, obidită, de nicăieri, de unde o mai aud doar din amintiri. Trag foraibul în urma mea și o tai pe uliță.

Câte au mai rămas pe loc? Trec oamenii, darămite acareturile.

Satul a sărăcit în suflete, odăile s-au golit de vorbe, tot mai puține hogeacuri afumă ulițele iar pe coastă nicio sanie nu se mai prăvălește în pustiul de omăt. Doar zăpada e la fel de multă – s-a așezat peste tot și gerul, albastru-cenușiu, mă pișcă de obraji. Din deal, văd valea Siretului prin care urlă a pagubă viscolul, ca un prunc răutăcios și cu mintea slabă.

Mă opresc din poartă în poartă, de parcă umblu cu colindul pe la casele oamenilor, iar ochii cerșesc un strop de lumină de la fereștile stinse de frig. În ograda noastră bate vântul. Iar nu i-am găsit acasă, umblă cine știe cu ce trebi. La fel și data trecută, așa pățesc de niște ani. I-aș aștepta, sigur au să se întoarcă, doar că n-am vreme de stat. Mi-e frig și mi-e foame și mă ajunge, din urmă, noaptea. Mă amăgesc cu gândul că oi veni, iar, de Paști, ș’atunci m-or omeni cu ouă și cozonac.

Numai să-i prind pe-acasă.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: