Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie
Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.
I. Bursuc Deal, cel mai frumos loc din lume
Nu ştiu nici măcar cum să-ncep. Ne leagă atât de multe, iar eu sunt atât de puţin încât cuvintele îmi desenează greu puzderia de amintiri pe care le-am adunat în goana copilăriei. Din vârful dealului până în capătul celălalt, la şosea, între biserică şi căminul cultural, de pe culmea şurii din fundul ogrăzii şi până hăt, devale, la Siret, nicio piatră nu mi-a scăpat neîntoarsă, niciun om neîntrebat şi nicio vară n-a încălzit satul fără să-mi zâmbească din tot soarele de pe cer.
Luna, rotundă şi bălaie precum chipul lui fii-miu, mângâie negrul nopţii cu răcoarea ei argintie, scoţând frânturi strâmbe de material din luciul făra cusur al întunericului. Sus, în cerdac, bezna mă împresoară, mă ascunde, mă ascultă ca un copil tăcut şi cuminte. Cartea e undeva în mine şi mi se arată doar când îi dibuiesc cuvintele potrivite.
O deschid cu ochii minţii şi încep să citesc, în tăcere, poveşti cu oameni şi locuri care mi-au luminat copilăria. E ditamai ceaslovul, dar mintea aleargă tot mai veselă printre foile îngălbenite de vreme. Sunt toţi acolo, oamenii buni şi harnici care şi-au scris singuri poveştile în inima mea. Îi văd, îi simt, dar nu pot să-i ating nici să mai scriu, un rând măcar, peste ce am aşternut în graba zilelor de altădată. Aşa a fost să fie: cuprinsul nu suferă tăieturi, nici adnotări, oricât de grăbit sau neatent am întors foaia, atunci când s-a’ntâmplat să o scriu.
Vara începe acolo unde se termină asfaltul
Multă apă a mai trecut pe Siret de când priveam, de jos, plita sobei pe care îmi rânduiam, vara, hăinuțele. Am străbătut împreună lungul drum scurt de atunci şi până mai târziu, când am aflat că eternitatea noastră se numără în ani, zilele în zâmbete iar bucuriile mărunte în amintiri. De atunci, eu m-am făcut mare, iar tu te-ai întors în pământul din care ne-am ridicat şi am pornit fiecare pe drumul său.
Nici trei ani nu aşezasem la cingătoare şi porneam spre cea mai cea aventură, în trenul care ne-a purtat de la peronul mizer al Gării de Nord, printre dealurile înverzite şi pline de poveşti ale Moldovei, până acasă. Tot drumul m-ai ţinut în brațe şi nici că m-ai mai lăsat, de atunci şi până în ultima zi.
Ţi-am promis cîndva, mai demult, că n-o să te uit niciodată. Şi că voi scrie.
Nu-mi va fi uşor să potrivesc în cuvinte cei mai buni ani pe care i-am visat în cel mai frumos loc din lume. Dar mă voi ţine de cuvânt.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Fragment dintr-o poveste scrisa sub un pseudonim oarecare:
“Copilaria mi-am aflat-o la vreo 400 de km distanta de ai mei, in vremuri in care se calatorea o zi intreaga cu trenul. Am poposit pentru prima data in casa de chirpici a bunicii cand abia invatasem sa merg in picioare si am ramas pana am inceput scoala, cu pauze atunci cand, indiferent de anotimp, parintii mei doreau sa-si lase amprenta responsabilitatii lor in educatia mea.
Amintirile mele nu merg chiar pana la prima calatorie. Ceea ce nu aveam cum sa stiu mi-a povestit de multe ori mamaica, bunica din partea tatei. Cu umor retinut, cu delicatete, spre a nu parea ironica la adresa parintilor mei. Primul contact cu universul copilariei a fost la coborarea din tren in halta Sodomeni (sau Lunca Siretului, prima dupa Pascani), imbracata impecabil in alb, avand palarie, pelerina si pantofiori albi de lac. Am rupt-o la fuga prin colb, in strigatele disperate ale mamei. Inevitabilul avea sa se produca, iar tragedia caderii mele pe drum a ajuns subiect de lungi certuri in familie.
Ce a urmat? Copilaria. De la splendoarea carabusilor in florile de zarzar, la bataile cu scaieti pe ulita, terminate cu dojeni şi par taiat cu o foarfeca tocita. De la joaca nebuna cu picioarele goale in noroi dupa ploile de vara, la iernile in care muream de placere sa hranesc oile cu graunţe din palma mea mica. Sute de „baraje in noroi”, cani cu apa turnate din dud în capul oamenilor de pe drum, telefon din cutii de cremă de ghete si sfoara subtirica de canepa, batalii cu sabii din coceni de porumb cu copiii de pe ulita, brazi de Craciun decorati cu nuci invelite in hartie colorata. Vaccinuri facute de un nene de la dispensar, care scotea seringa din buzunarul de la piept. Cozonaci si placinte ori de cate ori ne poftea sufletul. Clatite cu dulceata de vişine. Serbet de trandafiri sau de zmeura, servite cu dichis în paharul cu apa rece pe tava de sticla de mamica, sora tatei, care intra cu drag in jocurile noastre „de-a domnii”. Primul pui iesit din gaoace adus in zori de mamaica si strecurat pentru o clipa la mine in san, ca să-l simt putin asa moale si cald. Baia in covata cea mare, cu sapun de casa cu pelin. Framantatul painii, in alta covata, desigur.
La 4 ani am invatat sa citesc de la varul meu mai mare. De multe ori am mers cu el la scoala si invatatorul m-a primit cu drag. Stateam singura într-o banca, cu ochii mari, atenta si fascinata de tot ce vedeam si auzeam. Pastrez in minte mirosul dusumelei lustruite cu ceva care mirosea a gaz. Si glasul invatatorului mi-l amintesc.
Nu uit teroarea scrisorilor de la parinti, cu instructiuni si directive, alaturi de ziarul Scanteia pus de postas in gard.
…si ghinionul vreunei ierni mai grele, cand, desi aveam foc bun in soba, mancare buna pe masa, iubire si joaca din greu, primeam ordin sa vin acasa. Si ma strecura mamaica pe geam in compartimentul „conductorului“ din personalul aglomerat, apoi se urca si ea ca toti oamenii si calatoream pana la Bucuresti gratis, ca fratele ei cel mai mic era sef de tren. Acolo el ne preda colegului sau si ajungeam cu bine acasa. Acasa, de unde eu practic nu am niciun fel de amintire. Doar ca era mamaica cu mine.
Dupa ce am mers la scoala, am petrecut toate vacantele de vara in aceeasi ograda verde si vesela.
Fostii copii din acele vremuri ma tin minte si acum… eram acolo in vacantele de vara ale anilor de liceu, iar educatoarea din sat ma ruga sa-i tin locul uneori. Frumoase zile, dragi amintiri! Acolo au inceput sa-mi creasca aripile.
Viata mea acasa la parinti s-a derulat sub umbra vorbelor „Sa nu cumva!”
[…] Din vârful teraselor de piatră, puteți face selfiuri pe zidurile de unde plăieșii vegheau drumul spre Transilvania, cu soarele sticlind în Ozana cea frumos curgătoare. Pentru mine, aici bate inima Moldovei, între bătătura lui Nică și meterezele cetății, la vreo 30 de kilometri de #cel_mai_frumos_loc_din_lume. […]