Rovine, o bătălie câştigată de oşteni şi pierdută de cronicari

Despre lupta de la Rovine, orice şcolar prizonier al manualului de istorie, laolaltă cu cinefilii epocii de aur, captivi în universul închipuit de Sergiu Nicolaescu, va jura cu mâna pe inimă că binele a învins răul iar turcul şi-a furat-o ca un martir.

Ei bine, realitatea este ceva mai tulbure decât esenţa limpede şi îmbătătoare, turnată cu lirism şi dibăcie în Scrisoarea a III-a.

Mulţi ştiu, puţini cunosc

Cei care mai rătăcesc prin bibliotecile mari, alea grase şi pline de praf cu mirosuri uscate ştiu că nu ştim mai nimic despre întrecerea cu arme şi strigăte de la Rovine în câmpii.

De ce? Pentru că, în evul mediu mijlociu, facerea documentelor şi scrisul apăsat erau ultima grijă a domnitorilor munteni, care aveau de gospodărit un petic de pământ înecat în bălării, sărăcie şi sânge. Aşa că, la fiecare prăznuire a sfântului scapăcinepoate, cu ocazia vizitelor inopinate ale vecinilor, hârţoagele, şi aşa puţine şi scrise în toate limbile lumii vechi, zburau în neantul istoriei, lăsând goluri numai bune de umplut cu fanteziile unor istorici închipuiţi.

Toate aceste lipsuri, frânturi de documente şi hrisoave pitite prin pivniţele regatului au fost adunate într-o simetrie cu logica ştiinţifică foarte târziu, de oameni precum Bălcescu sau Iorga. Munca lor asiduă de a nivela decalajele căscate în sute de ani de cronicărie adhoc ne-a umplut bibliotecile cu ştiri noi despre fapte vechi. Deşi productivă, activitatea lor a fost curmată brusc ba de tuberculoză, ba de legionari, iar tezele – mermelite cu abnegaţie de propaganda comunistă.

O luptă cu oşteni mulţi şi izvoare puţine

N-o mai lungesc şi vă spun, cu inima grea, că şase secole mai târziu, scandalul s-a mutat din câmpii în tratatele de istorie, unde cărturarii de modă nouă se bat, fără niciumpiculeţ de milă, în scenarii şi argumente.

În ceea ce priveşte data, avem „doar” două opţiuni: toamna lui 1394 sau primăvara lui 1395 (10 octombrie vs 17 mai). De aici, lucrurile se complică, pentru că, dincolo de arealul generos al Munteniei, nu ştim exact nici locul unde s-au păruit creştinii lui Mircea cu osmanlâii lui Baiazid. Aflăm din izvoare că zona era o rovină, adică mlăştinoasă, dar, în secolul 14, puţine locuri puteau fi descrise altfel în grădina lui Mircea cel Bătrân. Că s-a dat pe Argeş, că a fost undeva pe Jiu, adevărul încă mai rătăceşte în gaura neagră a istoriografiei medievale.

Nici cifrele celor două armate nu sunt cunoscute cu exactitate, cele mai multe pariuri mergând pe un maxim de 50 de mii vs 10 mii în favoarea otomanilor, care se însoţeau şi cu cetele unor vasali sârbi. Mai mult, oastea ce mare a voievodului valah era desculţă, flămândă şi mânuia arme exotice, din cele folosite mai degrabă la muncile câmpului.

Ce ştim cu certitudine este contextul în care s-a întâmplat măcelul, la sfârşitul unei vizite de pedepsire a creştinilor de pe malul nostru de Dunăre, de la Nicopole până la Silistra, la care Baiazid Fulgerul s-a înhămat încă din primăvara lui 1394. Ori, se vede treaba că infrastructura primordială a regiunii i-a ştirbit până şi lui Ildirim faima de cuceritor vitezist, omul închizând ostilităţile după mai multe luni de vilegiatură în marginea asta de creştinătate.

Şi mai ştim că, atunci când mulţi dintre noi am fi şters-o mâncând pământul, Mircea a rezistat eroic atacului frontal dat de otomani, ţinându-şi oastea laolaltă până la capăt. Toţi cronicarii au căzut de acord că a fost o confruntare deosebit de sângeroasă, doar că finalul ne vâră din nou viermele îndoielii: cronicile bizantine şi slavone îl dau pe Mircea mare învingător, în vreme ce hârţoagele turceşti insistă pe o remiză muncită de ambele părţi.

Cine a pierdut ziua şi cine a câştigat, de fapt, bătălia?

Zdrobit ori poate doar aproape învins, Baiazid şi-a permis cheltuiala de vieţi şi a reuşit să închidă pe plus campania, urcându-l pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad Uzurpatorul. Rămas cu onoarea intactă dar cu armia ciobită zdravăn, Mircea n-a avut încotro şi s-a refugiat în Transilvania, pe domeniul său de la Huedin. A revenit pe tron abia după doi ani, cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg.

Baiazid Fulgerul s-a oprit din fugă în 1402, la Ankara, unde Timurlenk l-a bătut într-o bătălie colosală. Mircea, însă, a mai domnit două decenii, s-a mai cârâit cu turcii, şi-a luat Dobrogea înapoi cu mare scandal şi vărsare de sânge dar, până la urmă, şi-a cumpărat liniştea doar în schimbul haraciului, lăsând în urma sa un principat mult mai solid decât îl găsise la urcarea pe tron. Baiazid a murit în captivitate, în vreme ce Mircea îşi doarme somnul pe malul Oltului, la Mănăstirea Cozia.

Acesta este răspunsul la întrebarea de mai sus şi nicio cronică, mai veche sau mai nouă, nu îl poate contrazice.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: