Skip to content

La Oarba de Mureş, românii au aflat că războiul şi prietenia sovietică îi costă la fel de mult sânge

11 mii de morţi în doar 20 de zile de lupte pentru un deal uitat de Dumnezeu şi de vremuri adună, în răceala cifrelor, cele mai grele pierderi pe care armata noastră le-a avut pe teritoriul României în al doilea război mondial.

Unde, când şi de ce

Smuls din anonimatul călduţ pe care istoria i l-a rânduit, Iernutul şi-a trăit momentul de glorie în toamna lui ’44, când, departe de aspiraţiile militare ale locuitorilor săi, s-a trezit de-a curmezişul înaintării glorioasei armate roşii. Mai precis, o parte dintre ruşi îşi programaseră voiajul către Berlin prin Transilvania, frontul aşezându-se la începutul toamnei pe cursul mijlociu al Mureşului şi pe Arieş, între Câmpia Turzii şi Târgu Mureş.

Aşa cum se înălţa falnic în inima liniei defensive germane, dealul Sângeorgiu de lângă Iernut trebuia curăţat cumva, adică iute, căci mujicii lui Stalin mai aveau de eliberat, adică de violat şi jefuit câteva ţări înainte de a se întoarce acasă, în paradisul hibernal din gulagul sovietic.

Combatanţii

Aşa că generalul Trofimenko, un individ deghizat în uniformă de care ascultau toţi ruşii din armata a 27-a, s-a trezit din beţie şi a cotrobăit după nişte carne de tun în catastifele de la comandament. Ghinionul a picat pe armata a 4-a a generalului Avramescu, subordonată ierarhic hoardei sovietice, după momentul 23 august.

De partea cealaltă, divizia a 8-a SS se instalase comod pe culmea Sângeorgiului, rânduindu-şi nemţeşte adăposturile în pântecele dealului, departe de gloanţe, ploi sau vântoasele reci de septembrie. Aveau la ei mortiere, mitraliere MG 42 (suficient de bune cât să mai latre şi în mileniul 3, în războaiele din Africa) şi multă ştiinţă militară.

Greul bătăliei de la Oarba de Mureş, aşa cum i-a rămas numele în scripte, avea să-l ducă Corpul 6 român din armata a 4-a, cu diviziile a 9-a şi a 11-a, între 16 septembrie şi 6 octombrie 1944. Cele două divizii de opincari aveau să scoată inamicul din creştetul dealului fără niciun sprijin suplimentar de artilerie, la fel ca în vremurile de aur ale războaielor lui Gelu, Glad şi Menumorut.

Dacă zorii razboiului modern au găsit artileria română în curul gol, căci facerea independenţei şi a României Mari s-au făcut cu tunuri puţine, calibre mici şi muniţie de strânsură, în septembrie 1944, tunarii au găsit un moment teribil de prost să lipsească de pe ordinea de bătaie a Corpului 6 român.

Trofimenko ştia prea bine că, deşi artileria obişnuia să sprijine masiv pedestraşii încă de la inceputul lui 1800 toamna, românii s-au mişcat cu mai puţin talent, plătind victoriile în sânge atunci când nu aveau destul fier la ei. Aşa că a dus tradiţia dincolo de imaginaţia unei minţi sănătoase şi a tăiat obuzele de pe lista de cheltuieli a românaşilor din linia întâi.

Pe lângă prostia şi răutatea unui general rus şi superioritatea germanilor proţăpiţi în vârful dealului, armata noastră înfrunta mai vechea problemă a înzestrării, care umflase şi mai abitir listele de morţi pe Frontul de Est.

Chiar şi aşa, plugarii ar mai fi avut un strop de noroc, căci omenirea descoperise războiul mobil de ceva vreme şi, odată cu el, galopul de sănătate al manevrelor militare. Cocoţaţi pe deal, nemţii se cuibăriseră într-o poziţie defensivă fixă, numai bună de ocolit de orice ofiţer cu mintea la el. Doar că generalul Trofimenko, degrabă vărsătoriu de sânge romanesc, a luat o decizie logică pentru orice bolşevic sinistru şi a trimis diviziile de plugari pieptiş la atac.

Asaltul

Ce a urmat este greu de descris în cuvinte, într-un alt context decât cel al frazelor reci din jurnalele ţinute de unităţi. Pe un front de 400 de metri, românii au alergat vreo trei săptămâni, cu viteza medie de 600 de morţi/zi. Nicicând nu mai pierduserăm atât de mulţi, pe un front atât de îngust, într-un timp atât de scurt.

În lipsa sprijinului de artilerie şi fără manevre de învăluire, diviziile noastre au înaintat, de la forţarea Mureşului în bărci pneumatice, sub focul inamic, până la asaltul dealului Sângiorgiu, cu aceeaşi abordare tactică ca la Plevna, 70 de ani mai devreme.

Atunci şi acolo, o mulţime de români au murit absolut degeaba, cucerind o poziţie care ar fi căzut mai ieftin sub greutatea barajelor de artilerie. Pe culme, plugarii s-au bătut cu baioneta, cu lopata de campanie şi cu parii smulşi din viile care aşteptau să fie culese pe coasta Sângiorgiului. Când n-ai altceva mai bun la îndemână, poţi să înţelegi şi aşa războiul, chiar dacă îl trăieşti în secolul 20.                             Pe 6 octombrie, românii au luat dealul.

La sfârşit, ai noştri au umplut cimitirul, ruşii au trecut peste liniile germane fără să tragă un foc iar victoria a mers la Trofimenko, care s-a mai pricopsit cu nişte panglicuţe pe uniformă. N-a fost nici prima, nici ultima victorie furată de tovarăşii sovietici, care deja îşi scriau de zor propria versiune a istoriei războiului, cu mult înainte să-l fi încheiat măcar.

Urmările. Istoria rescrisă

Decimate de inamic şi batjocorite de tovarăşii sovietici, pentru unităţile române calvarul era abia la început. Marşul lor prin istoria războiului mondial s-a mai poticnit în faţa Budapestei, la porţile căreia au bătut două săptămâni legate, până au mai şters de pe listele de aprovizionare vreo zece mii de camarazi. Povestea a continuat cu o drumeţie înecată în sânge pe înălţimile munţilor Tatra şi s-au încheiat abia prin 1945 – toamna, când au fost primiţi ca nişte eroi de organele de securitate nou instalate în România. În total, România, sau ce mai rămăsese din ea, a pierdut vreo 80 de mii de militari -morţi, răniţi şi dispăruţi- în ultimile nouă luni de război, sub atenta supraveghere a partenerului strategic de la Răsărit.

Cu toate acestea, batjocora a continuat mult după ce omenirea şi-a lins rănile, căci drama armatei române a căpătat proporţii şi accente caricaturale în fanteziile cinematografice semnate de Sergiu Nicolaescu şi alţi cineaşti celebri pe holurile partidului unic. Strădania lor a otrăvit minţile românilor chiar mai rău decât propaganda sovietică din bezna anilor ’50 şi încă mai curentează nervul cunoaşterii celor mai puţin citiţi dintre noi.

Foto: un domn curajos din armata română.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inLecţia de istorie

One Comment

  1. dandodenciu dandodenciu

    Istoria e scrisa de invingatori.
    Noi nu am fost si nu vom fi decit un rest sau un bacsis dat invingatorilor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!