Bunicu’

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

8. Bunicu’

Elanul din Basarabia şi Bucovina, măcelul de la Odessa, cortina de foc de la poalele Sevastopolului, amărăciunea şi abandonul de la Cotul Donului, victoriile fără glorie din Ungaria şi Cehoslovacia, camarazii pierduţi în tranşee şi caznele din lagărele sovietice sunt poveştile pe care mi le-a refuzat, cu îndârjire, până în ultima lui zi. Le-a luat cu el dincolo, cu egoismul celui care vrea să îi ferească până la capăt pe ai lui de tot răul prin care el a trebuit să treacă. Ehe, acolo a fost rău, măi copile, războiul nu-i  pentru tine, îmi tăia bunicul elanul şi mă trimitea,  cu un zâmbet amar, la plimbare.

Acasă, îi rânduiseră demult mormântul, ştiindu-l căzut în Est. Dar s-a întors, întreg la trup, cu sufletul bucăţi şi a început s-adune, încet-încet, ce i-a rămas prin sat. Lăsat la vatră, şi-a îngropat amintirile odată cu decoraţiile româneşti şi germane pe care le primise pentru curajul din linia întâi. Avea de crescut patru copii, iar comuniştii, coborâţi de pe tancurile eliberatoare, periau ţara în căutarea duşmanilor poporului. Anii au trecut monoton peste căsuţa pe care a ridicat-o cu femeia de lângă el, singura care l-a aşteptat viu din război. Pe mulţi i-a auzit vorbind vorbe supte din deget, despre cum n-am putut mai mult în Est, despre trădări, o pace pierdută şi o generaţie uitată, dar pe nimeni nu a văzut să adune, în 70 de ani, măcar un strop de izbândă peste oceanul de suferinţă răbdat de el şi camarazii lui.

Tăcut şi singuratic, m-a primit în viaţa lui, de-acum senină, şi s-a luptat în van să arunce o umbră de linişte peste fiinţa mea zbuciumată. Mă privea curios parcă, năuc de-atâta vorbărie şi alergătură câte îi aduceam, vară de vară, în bătătură. De mă urcam pe şură sau pe stoguri, îi băgam groaza în orătănii ori îi călcam în joacă grădina de legume, îşi punea mâna în cap, închidea ochii şi mă alinta cu cele sfinte. Răbda cu greu dezordinea şi gălăgia cu care mă însoţeam pretutindeni şi numai munca de la câmp îl mai scăpa de grija copiilor din bătătură. Bunica îi lega în traista din vârful sapei un bidonaş de vin îndoit cu apă, un colţ de pâine rumenă şi o pornea, tăcut, la ogor. Mă mai lua cu el devale, după vite şi-n deal, lângă şosea, pe ogoare, când bănuia un dram de astâmpăr în preajma mea. Mergea încet, în ritmul şi gândurile lui, şi o ţinea aşa la nesfârşit, uitat parcă în marşurile de odinioară. Vorbea puţin şi molcom, iar sergentul din el găsea mereu leac pentru obrăzniciile mele.

Cu bune şi cu rele, viaţa cazonă i-a rămas în inimă şi în obiceiuri şi mă cântărea tare dezamăgit că nu trăgeam nicicum spre haina militară. Îl văd şi acum în ziua de odihnă, pe scaun, mijindu-şi ochii în televizorul cel vechi, la emisiunea Armatei. Şedea apoi tacticos la masă, băţos ca la cazarmă, mesteca liniştit şi chinuia mâncarea cu sare cât pentru şase. Mai picotea vreo oră în prispa căsuţei unde citeam, tăiat în scândura veche, anul 1951. Lângă el, de la începutul casei şi până atunci, acolo, în faţa tindei, jumătate de veac mai încoace, îl însoţea bunica. Ea singură îi aflase tainele, atât cât a putut scoate de la el şi i le oblojise în tăcere. Apoi ea a plecat. A mai rămas o vreme, singur, să vadă ce-i cu noi şi-apoi s-a dus la ea. L-o fi chemat pesemne, să-şi treacă amiezele împreună, iar noi ne-am trezit, deodată, orfani de toate care au fost.

Îmi vine în minte chipul lui, blând şi luminos, cu zâmbetul timid ascuns în colţurile gurii. Îl necăjeam şi el mă mângâia numai din ochi, aceiaşi în care s-au oglindit verdele Bucovinei, albastrul Crimeii şi albul taigalei siberiene într-un coşmar pe care l-a răbdat şase ani legaţi. A fost acolo şi nu a vrut să-mi zică. N-am ştiut să pricep până târziu de tot, când l-am aşezat lângă bunica, iar eu am rămas aici, într-ale mele. Sunt doi ani de-atunci, bunicule, să ştii că n-am uitat – vin să te văd, în miez de vară, ca-n fiecare an, de-acum şi de atunci. Poate-ai să îmi povesteşti totuşi, odată şi-odată, când te vei fi plictisit de rugăminţile mele. Să nu te superi, ştii doar, aşa-s copiii mari.

În loc de happy end:
O, mare Stalin. O, lider al popoarelor,
Tu, cel care ai readus omul la viață,
Tu, cel care faci sa rodească pământul,
Tu, cel care repui în drepturi prin secole,
Tu, cel care faci să înflorească primăvara,
Tu, cel care faci să vibreze corzile muzicale…
Tu, splendoare a primăverii mele! O, tu,
Soare reflectat de milioane de inimi! (A. O. Avdienko)

Mă încearcă un surâs amarnic, plin de obidă, în faţa neputinţei de a smulge un preţ de la el, oricât de mic, pentru suferinţele provocate înaintaşilor mei. M-am născut prea târziu ca să-mi pot cumpăra un bilet pentru loteria destinelor, pe care poporul lui, autoproclamat prieten şi eliberator deopotrivă, o învârtea sălbatic prin Europa răsăriteană în epoca de aur a bolşevismului de export. Oamenii uită ororile de atunci şi astfel, din groapa comună a istoriei, comunismul câştigă, chiar dacă a trecut mai bine de un sfert de veac de când şi-a dat ultima suflare de gheaţă peste trupul vlăguit al Europei răsăritene.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: