Skip to content

Nici pe aici nu se trece! Centenarul bătăliei de la Oituz

Numărăm o sută de ani de la Bătălia de la Oituz, una dintre cusăturile muncite cu sânge în cămaşa Marii Uniri, în ziua în care ne amintim cea mai grea încercare pentru soldaţii români. 11 august a fost momentul de vârf al bătăliei, când întreaga greutate a ofensivei inamice, concentrată pe stâlpii apărării noastre de pe înălţimile de la Cireşoaia, Ştibor şi Coşna, zdruncinase liniile Armatei a II-a, aruncând umbra dezastrului şi peste soldaţii din tranşeele de la Mărăşeşti, a căror izbândă şi soarta României erau legate de rezistenţa camarazilor de aici.

Povestea începe undeva pe malurile Doftanei, unde dispozitivul Armatei a II-a române, întins până pe culmea de la Zboina Neagră, stătea în calea Grupului Gerock, subţire şi bleu precum firul unui pârâu stors de arşiţa verii. Generalul german adunase un grup de armate, îl botezase cu numele său şi se pregătea să izbească armata română dinspre Transilvania, prin văile Oituzului. Cu gândul la blocajul de la Mărăşeşti, unde Mackensen se opintea în zadar în faţa lui Eremia Grigorescu, Friedrich von Gerock spera să rupă frontul încropit de ai noştri pe valea Oituzului, să uşureze presiunea din faţa lui Mackensen şi să zburde pe direcţia Oneşti-Adjud prin Valea Trotuşului către o pace impusă ultimului bastion pe care Antanta se bizuia în Răsărit.

Cu promisiunea unui itinerariu de vis, rupt parcă din povestirile lui Haşdeu, valul de turişti imperiali, adunaţi în 54 de batalioane regulamentar lustruite, şi-a strâns zestea de 200 de tunuri şi a pornit la drum. Atraşi pesemne de peisajele pastorale, tineri germani, alături de unguri, austrieci şi alte neamuri din imperiul muribund al lui Franz Iosef se îngrămădeau prin potecile medievale înspre Moldova, unde Ferdinand se încăpăţâna să apere ce îi mai rămăsese din Regat.

În faţa lor, Armata a II-a înşira 34 de batalioane pe un front de 60 de km, presărat timid cu 104 piese de artilerie ceva mai bătrâne decât ostaşii care le munceau. Povara comenzii apăsa greu pe umerii lui Averescu, care se însoţea la această petrecere cu generalii Gheorghe Văleanu şi Arthur Văitoianu, doi colegi pricepuţi în obiceiul armelor. Veşti la fel de minunate veneau şi din partea de sus a hărţii, unde aceeaşi Armată a II-a, pe care cu onor o comanda, avea de acoperit frontul lăsat de izbelişte de ruşii care îşi făceau bagajele pentru revoluţia bolşevică de acasă.

Într-o vreme în care oamenii obişnuiau să umble aiurea prin străini ceva mai puţin decât urmaşii lor, măcelul de la Oituz a adus laolaltă militari care, în a doua tură de război mondial, aveau să scrie istorie: Ion Antonescu, responsabil cu operaţiile la Armata a II-a şi un tânăr locotenent german, Erwin Rommel, care era să-şi piardă o mână umblând cu războiul pe coclaurile Moldovei. Un alt beneficiar al biletului de Oituz oferit de instituţia armatei a fost şi numitul Constantin Ţurcanu, un obişnuit al războaielor tinerei Românii, cunoscut publicului larg ca Peneş Curcanul, eroul din ‘77.

Încă de la primele ceasuri ale lui 8 august, germanii au izbit pe linia Ferestrău-Grozeşti-Oneşti, la două zile de la deschiderea spectacolului de la Mărăşeşti. Dispozitivul de luptă tricolor a icnit, s-a îndoit, a dat înapoi câţiva kilometri dar, în ton cu trendul stabilit de flăcăii lui Eremia Grigorescu, a rămas întreg. După trei zile de lupte crâncene, în care cotele înşirate prin locuri uitate de timp au fost aprig disputate de cele două armate, germanii şi-au aruncat în luptă ultimele rezerve. Ar fi făcut-o şi Averescu, dacă le-ar fi avut.

Pe culmile Slănicului, în zona Caşin, pe Muntele Coşna, vârful Cireşoaia şi dealul Ştibor erau ultimele poziţii apărate de români în faţa Văii Trotuşului. Dincolo de ei, România ar mai fi trăit cât le-ar fi luat băieţilor lui von Gerock să ajungă în pas vioi, la Iaşi. Disperat, Averescu a primit o divizie călare de la Mărăşeşti şi un batalion de vânători, care au ajuns tocmai când duşmanul cucerea şi ultimele cote. De pe Vârful Cireşoaia, soldaţii lui von Gerock priveau Valea Trotuşului, unde începea sfârşitul tânărului Regat.

Când totul părea pierdut, vânătorii maiorului Virgil Bădulescu au arătat lumii o lecţie de eroism, aşa cum au făcut-o mai târziu la Odessa, Sevastopol şi în stepa calmucă: au izbit Divizia 70 austro-ungară, au acos din luptă 1500 dintre infanteriştii lui Franz Iosef iar pe restul i-au aruncat îndărăt, adjudecându-şi opt dintre cele 25 de ordine Mihai Viteazul pe care eroii de la Oituz le-au împărţit, vii sau morţi, la final. Nicând nu a fost mai greu decât în acea zi de august, când soarta României a stat în mâinile unui singur batalion.

Ca şi la Mărăşeşti, spiritul de sacrificiu al celor din tranşee a făcut diferenţa pentru armata română: caporalul Muşat, grenadierul care pierduse deja un braţ în campania din 1916, a murit apărând Muntele Coşna şi a intrat în memoria colectivă alături de ceilalţi eroi ai rezistenţei din trecătorile Moldovei.

Aşa de mare a fost încercarea pentru duşman, căci însuşi Kaiserul Wilhelm al II-lea a binevoit a descăleca în teritoriile româneşti încă ocupate. A vizitat mormântul lui Carol I, a fost la Sinaia şi a făcut tot ce i-a stat în puteri să arate lumii că treaba merge bine pe Frontul de Răsărit. N-a fost să fie, nu în acele zile.

La Oituz, îndemnul „Nici pe aici nu se trece!” a costat România 1.800 de morţi, 4.850 de răniţi şi 1.570 de dispăruţi, un tribut însemnat pentru naţiunea care a pierdut, de-a lungul războiului, 535.706 de soldaţi dintre cei 750.000 înrolaţi în 1916. Ţara a fost apărată de militari îmbrăcaţi cu uniforme croite din stofă primită de la francezi, pentru care nici vopsea bleu nu se mai găsea după retragerea în Moldova, cu căştile Adrian primite tot de la ei, cu armament adunat de oriunde, o mână de avioane şi servicii sanitare înjghebate în mare măsură cu voluntari.

Până la urmă, revoluţia bolşevică a fost lovitura care a scos România din luptă, nicidecum armatele inamice, un prim episod trăit în umbra raiului comunist care abia făcea ochi pe ruinele imperiului ţarilor.

Un român din zece a luptat în Marele Război, iar 70% dintre ei au căzut pe front. Mulţi ştiu ce a însemnat Marea Unire, mult mai puţini ştiu cât a costat visul României Mari şi doar câţiva mai cinstesc astăzi memoria eroilor din Marele Război.    #lecţiadeistorie

Foto: historia.ro, rador.ro, unstory.com

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:

Published inLecţia de istorie

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2017 Toate drepturile rezervate cristianacatrinei.ro.

Share This

Share this post with your friends!