1914 a început cu aceleaşi zbateri sterile între cancelariile marilor imperii, a continuat cu iluzia unui război scurt, de manevre şi s-a încheiat într-un Crăciun de poveste, cu cel mai mare derby pe care l-a văzut lumea fotbalului, jucat pe câmpiile Flandrei de flăcăii prematur sătui de primul măcel cu adevărat mondial.
Abia anul următor avea să tragă primele tuşe groase ale tabloului grotesc ce prindea contur pe Frontul de Vest, cu bătăliile de la Neuve Chapelle, Artois, Loos şi noi ciocniri pe câmpiile deja îmbibate de sânge de la Ypres sau Champagne.
Frontul de Vest în primăvara lui 1915
Uriaşa seceră desenată de Schlieffen de-a lungul Franţei şi Belgiei se împotmolise pe întinderea de nămol din Flandra şi aşa avea să rămână pînă în 1918.
Nemţii încă îşi fereau scufiţele sub ridicola Pickelhaube, o bucată de piele pe calapod de cască ornată cu ţepuşă, francezii se zbenguiau deghizaţi în straie roş-albastre prin cătarea mitralierelor ca nişte fazani în zi de vânătoare, iar englezii încă se mai opinteau să adune prima mare armată britanică de la războaiele napoleoniene încoace.
În toată ecuaţia asta intrau şi tunurile grele, armele cu încărcare rapidă, mitralierele, aviaţia şi multe alte minuni care puneau carnea la grea încercare, deşi pedestrimea se găsea la fel de protejată ca pe vremea ghiulelelor şi a flintelor ghiftuite cu plumbi şi praf de puşcă pe la gura ţevii.
În vara lui 1915, numărul morţilor în vest s-a dublat faţă de anul precedent.
Trei ani de sânge stăteau flămânzi în drumul lor spre pace, aşa că soldaţii şi-au săpat morminte lungi de-a lungul frontului, le-au rânduit cu sârmă ghimpată şi au aşteptat sfârşitul trăgând de fiecare secundă a vieţii cu îndărătnicia unui condamnat la moarte.
Iar când maşina de tocat a început să-şi mişte rotiţele în ritmul alert al industriei de război, alte şi alte vagoane au adus mai multe destine la judecata fierului, în timp ce tarabele de arme au primit marfă nouă. Curând, noile invenţii, gândite să omoare tot ce mişca la suprafaţă, şi-au arătat limitele în labirintul de şanţuri, aşa că soldaţii au redescoperit gustul civilizaţiei medievale, adunând o panoplie de ghioage, pumnale şi securi.
De data asta, pentru cazanul de la Ypres, bucătăria cazonă prusacă pregătise o nouă reţetă, găselniţa unor minţi chiar mai bolnave decât cele care se îndopau cu bani de pe urma fierătaniilor convenţionale: acidul hipocloros în formă gazoasă, o substanţă ce ardea ţesutul umed şi îşi sufoca victimele cu propriile lichide acumulate în plămâni.
Planul prusac
Ne întoarcem în primăvara lui 1915, când comandamentul Kaiserului îşi muncea creierii de zor căutând să iasă din impasul în care diviziile sale încremeniseră cu jumătate de an mai devreme. Sub comanda lui von Kluck, Armata 1, aşezată în extremitatea flancului drept al frontului, ar fi trebuit să se rotească prin Belgia şi să izbească Franţa în spatele Parisului, dar se poticnise în prima bătălie pentru micul orăşel flamand, în toamna lui 1914, pe câmpiile nesfârşite din jurul Ypres.
Acolo, liniile germane desenau o burtă în interior, lăsând oraşul şi zonele adiacente flancate din trei părţi de dispozitivul prusac. Pentru aliaţi, vulnerabili la o eventuală manevră de încercuire, apărarea poziţiei presupunea un efort justificat doar de prestigiul de a ţine inamicul cât mai departe de Paris.
Bătălia: Gravenstafel, St Julien, Frezenberg şi Bellewaarde
Pe 22 aprilie, la Gravenstafel, războiul şi-a pierdut răbdarea cu soldaţii din tranşee şi a început să urle din toate gurile de foc. La 5 după amiaza, germanii au eliberat 170 de tone de gaz cu clor pe un front lung de 6,5 km, din 5730 de canistre. Vântul a purtat norul gălbui spre tranşeele trupelor coloniale de marocani şi algerieni, care aşteptau senini parfumul de ananas şi piper în lipsa măştilor speciale. Oamenii au tras adânc în piept şi au fugit mâncând pământul, nu înainte de a lăsa vreo şase mii de camarazi întinşi pe câmpul de luptă. Aburul toxic, mai greu decât aerul, apăsa pereţii tranşeelor, dând o nouă dimensiune agoniei morţilor vii.
În urma lor, o breşă enormă se căsca în dispozitivul aliaţilor, mult peste aşteptările germanilor care pur şi simplu nu au avut suficiente trupe şi timp să rupă frontul pe toată lungimea lui.
Dacă diviziile de necăjiţi luaţi cu arcanul din colonii au rupt rândurile discret, fără să-i încurce pe domnii din faţa lor, pe care de altfel nici nu-i prea cunoşteau, altfel a stat treaba cu militarii Corpului Expediţionar Canadian. Cine s-ar fi gândit, oare, că un popor atât de blajin avea să trimită pe bătrânul continent cei mai temuţi militari în rândul germanilor? Legenda canadienilor în Marele Război a început să se clădească pe 22 aprilie, la Ypres, când soldaţii diviziei 1 au urinat în boarfele ce le prisoseau şi au supravieţuit gazului doar ca să poată muri, liniştiţi, de glonţ şi şrapnel.
După un veac de revoluţie industrială, asta e tot ce aveau la îndemână în faţa norului de clor.
Împrăştiaţi pe toată lungimea breşei şi înconjuraţi din trei părţi, orbiţi de norii de gaz şi tocaţi de artileria inamicului, canadienii au ţinut frontul întreg cu o încăpăţânarea mortului îngropat înainte de vreme.
Tot ei s-au remarcat şi în a doua fază a luptei, la St. Julien, în deschiderea căreia, o singură divizie a pierdut 3058 de oameni. Au mai urmat ciocnirile de la Frezenberg şi Bellewaarde, fără ca victoria să-şi aleagă vreun peţitor dintre cele două tabere. Patru Victoria Cross au fost adjudecate de canadieni, jumătate din totalul cheltuit de Rege pentru eroii din acea luptă.
Deznodământul
Pe 25 mai, după o lună de măcel, linia frontului se mişcase cu doar câţiva km. În faţa orăşelului Ypres căzuseră vreo 120 de mii de oameni, germani, francezi, englezi, scoţieni, irlandezi, canadieni, germani şi recruţi din coloniile franceze, în schimbul unei remize lipsite de orice noimă militară. A fost o poveste ce avea să se repete încă trei ani şi jumătate, înainte ca foamea şi epuizarea să împingă Germania spre capitulare.
La Ypres, comandanţii militari au învăţat fix nimic. Germanii au continuat să creadă că pot zdrobi Antanta pe Frontul de Vest, aliaţii au aruncat, mai departe, divizii în ţara nimănui doar ca să facă loc în tranşee pentru altele, iar sentimentul alimentat de iluzia unui război glorios, scurt şi lămuritor s-a disipat în norii de gaz de pe câmpia flamandă.
Odată ce ritmul apariţiei noilor arme a depăşit cu mult viteza în care se produceau mijloace de protecţie pentru nefericiţii din tranşee, soldaţii au înţeles că deveniseră cea mai ieftină marfă de pe hărţile de operaţii ale statelor majore. Măştile de gaze au apărut, într-o formă primitivă şi oarecum inutilă, în vara aceluiaşi an, aliaţii grăbindu-se să ridice mănuşa aruncată de nemţi. Egalarea a venit toamna, în bătălia de la Loos.
Până la urmă, comandanţii au înţeles că utilizarea clorului în război este o greşeală…aşa că au introdus în joc fosgenul, un gaz mult mai criminal decât acidul hipocloros.
Pentru canadieni, Ypres avea să rămână o rană deschisă, căci doi ani mai târziu, în a treia bătălie, rămasă în istorie sub numele Passchendaele, au risipit şi mai multe vieţi pentru un câştig la fel de neînsemnat.
Cât despre oraş, o adevărată bijuterie moştenită de la arhitecţii Evului Mediu, a fost tocat de tunurile germane, asortându-şi ruinele cu peisajul dezolant de pe linia frontului.
În loc de epilog
În a doua bătălie de la Ypres, omenirea şi omenia au pornit pe drumuri separate şi nu s-au mai regăsit decât la finele lui 1918, pe ruinele unei generaţii pierdute definitiv în indexul pierderilor Marelui Război.
Ce a înţeles umanitatea din patru ani de măcel inutil? Undeva spre nimic. După război, supravieţuitorii au căutat să uite cât mai repede carnagiul, iar politicienii, care nu cunoscuseră niciodată ororile tranşeelor, au aşezat popoarele în direcţia unui nou conflict, chiar mai mare şi infinit mai dureros decât Primul Război Mondial. #lecţiadeistorie
Fotografii, dintre cele mai oribile, găsiţi pretutindeni pe net. Eu le-am luat de pe pinterest, wikimedia, oldpicz şi canadaalive.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment